Păcatele asumate

În apropierea fiecărei mari sărbători, fie ortodoxă, fie că ţine de alte rituri sau credinţe, o parte dintre semenii noştri intră în post. Unii o fac cum trebuie, cu smerenie, cu simţire, cuminecaţi, cu umilinţă chiar, alţii nu-şi dau seama că ţin doar un regim de slăbire!

Cunosc o grămadă de oameni care ţin postul cu sfinţenie. Un post foarte serios în mintea lor, început chiar de când trebuie, după calendar, până în ziua în care el încetează. I-am văzut cum mănâncă numai legume şi fructe, evitând carnea, ouăle şi brânza. E bun postul. E benefic pentru organism dacă mai cu seamă îl ţii cu foarte mare stricteţe. Am văzut o fază cu două tinere care în timpul mesei (le-am văzut eu  mâncând tacticos, împreună, la restaurant), cum mai aveau puţin şi se băteau din cauză de confuzie de meniu! Una ţinea, şi alta nu ţinea post, şi când au sosit felurile de mâncare, s-a inversat felu' doi. Cea care ţinea post a primit farfuria cu musaca (care era cu carne), iar cealaltă doar cartofi cu ceapă şi alte alea, dar fără carne. Cea cu postul a apucat să guste şi când a simţit carne în gură a devenit furibundă, luându-se atât de colega ei, care probabil încurcase farfuriile din greşeală, cât şi de ospătar. Ce cuvinte, ce comportament, domnule, ce moravuri, cât deranj la nervu' capului, câte înjurături şi ce stare de turbuleală! Că doar ea ţinea post, şi postul în mintea ei e să te abţii de la carne. Şi nici măcar nu era blondă. ... «fată, mă otrăveşti?... idioato, nu ştii că io ţin post?».

Odată, la rând la aghiazmă, (am văzut eu cum luau unii aghiazma cu canistra de 10 litri... să aibă mai mult timp, să ajungă), cei mai mulţi «credincioşi», se călcau în picioare, îşi vorbeau urât, se priveau urât, unii ţipau, alţii jucau o piesă de teatru fără să-şi dea seama că o fac, acolo, la Biserică, pe viu. Zeci de sticle de plastic pluteau deasupra capetelor celor adunaţi... «să se dea mai puţin, să ajungă la toţi!».

Altădată, de Crăciun, după ce am cântat câteva colinde într-o bisericuţă, unii veneau să pună mâna pe mine ca şi când aş fi fost vreun sfânt. Voiau să mă atingă... şi atunci m-am speriat cel mai mult, şi nu ştiu de ce n-am putut nici explica oamenilor, nici să-i opresc, nici să mă opun... doar să mă tulbur! Eu, care nu sunt nici pe departe vreun sfânt, din contră!  Eu, un om care poate greşeşte mai mult decât mulţi dintre semenii lui, un om ca un semn de întrebare despre locul lui pe-acest pământ, despre locul şi nimicnicia lui în Univers, eu, ca un imens semn de întrebare despre frumuseţea neasemuită a vieţii, dar şi despre teama de veşnicia şi ireversibilitatea morţii, eu, care încă mai caut în zadar rostul lucrurilor simple, şi culmea... eu, care m-am reapucat de fumat!

Zilele acestea am intrat cu treburi prin supermarketuri, să mai cumpăr, să mai casc ochii! Tone de mâncare în cărucioarele care abia că se mai puteau urni. Cumpărături pentru Paşte, să avem, să fie masa mare, belşug culinar, să aibă uomu' ce să bage la întuneric! Tot umblând prin magazine, m-am trezit şi eu cu portbagajul plin, multe nefiindu-mi nici necesare, nici de trebuinţă, doar că m-a luat valul, am făcut şi eu ca lumea!... după care am râs!

Unul dintre cele mai mari păcate ar fi să-i judeci pe semenii tăi. Doar Dumnezeu poate, doar Dumnezeu face asta! Şi eu tocmai am judecat pe cineva! Păcate asumate, păcate conştiente, păcate inerente, păcate nevinovate, păcate povestite, păcate de moarte, păcate de viaţă, păcate ţinute şi duse cu tine în mormânt, păcate mărturisite, păcate iertate... păcate!