Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă în chimia tragică a accidentului aviatic de acum câteva zile, în care au pierit preşedintele Poloniei şi dimpreună cu el vârfuri ale acestei ţări, n-ar fi existat numele Katyn, nenorocirea şi-ar fi ocupat locul relativ uşor în şirul nenorocirilor. Încă un avion căzut, 96 de morţi, nici un supravieţuitor. O tresărire în plus pentru existenţa între victime a unui şef de stat. Şi apoi uitarea, ca un lac fără fund.
Pădurea Katyn este însă numele de cod al celei mai sângeroase file din istoria unui popor trecut de atâtea ori, cu înverşunată fatalitate, "prin foc şi sabie", cum scrie Sienkievicz. Ceea ce se dorea a fi o împăcare după 70 de ani între polonezi şi ruşi redeschide o rană. Ce buton al morţii, apăsat greşit, a trezit iar balaurul istoric?
Am avut norocul să cunosc de tânăr această ţară şi acest popor de pani - nobil, orgolios şi tragic. Florile şi lumânările care-i acoperă acum capitala îmi amintesc primele imagini care mi-au atras luarea aminte la prima vizită în Polonia. Proaspete flori şi aprinse lumânări la fiecare monument, lângă fiecare loc legat simbolic de o bucată, păstrată vie, din istoria lor mereu sângerândă. De ce faceţi asta?, am întrebat o fată pe care am întâlnit-o în Cracovia.
Citea, într-o după-amiază cu soare discret, pe o bancă din parc, un volum de Baudelaire. Nu ştiam cum sună poetul francez în limba lui Mischievici şi am rugat-o să-mi citească un vers. A făcut-o cu naturaleţea privirii ei albastre pe care am întâlnit-o de atâtea ori la poloneze. O chema Roma - straniu nume pentru onomastica slavă - şi era studentă la Litere. Graţie ei am cunoscut, câteva zile cât am stat în Cracovia, acest oraş vechi, înţesat de istorie şi artă, tăcut ziua, între zidurile lui de piatră şi clocotitor noaptea.
Limba mea are multe consoane, râdea Roma, pe care n-ai cum să le pronunţi. Mă încerca mereu cu un cuvânt, wşchonş, pe care eu mă chinuiam să-l rostesc. Într-una dintre aceste peregrinări, reîntâlnind lumânări lângă un zid, i-am pus întrebarea cu care am început această evocare. Atunci am auzit şi numele pădurii tragice Katyn, pe lângă care memoria mea trecuse cu indiferenţă. Bunicul ei, un strălucit medic militar, fusese împuşcat acolo de ruşi, iar tatăl ei, ofiţer rezervist, murise în ultimele zile ale războiului, secerat de nemţi. Nu avea 1 an când părintele ei s-a prăpădit. Sufletul acestei fete, luminos ca o cascadă, se întuneca uneori.
La Varşovia, ghid mi-a fost un fost refugiat polonez în România, scăpat cu resturile armatei ţării sale din chingile ucigaşe nazisto-ruse. Trăise patru ani la Craiova. Înjura cu plăcere în limba lui Arghezi şi împrumutase destule de la noi. Un lucru rămăsese statornic în el - ura faţă de ruşi. S-a recomandat Gică Contra (numele polonez nu i l-am ştiut niciodată).
Era prin anii '75. Comuniştii, zicea el, ne-au lăsat şi fără hârtie de şters la cur. În consecinţă, de câte ori însoţea ca translator o delegaţie în Comitetul lor Central, culegea în geantă toate sulurile de hârtie igienică din toalete. Doar la ăştia mai găseşti. În magazine - ioc! Ruşii, zicea el, sunt blestemul nostru. Armata sovietică era încă acolo. Într-o zi s-a suit într-un vagon militar care aducea spre Silezia ruşi din permisie. Vagonul era încuiat. Am aşteptat, povestea el, până s-a urnit trenul din gară şi m-am suit pe scara vagonului militar.
Am bătut cu pumnul în geam. Soldaţii ruşi m-au tras înăuntru. Ştii ce spuneau? Uite, polonezule, ce case mari aveţi. În Rusia o ducem prost pentru că trebuie să vă hrănim pe voi, pe români, pe cehi. Uniunea Sovietică vă duce în spate. Înţelegi acum, mi-a zis translatorul, de ce au trecut ăştia cu tancurile peste studenţi la Praga fără să clipească? Pe noi ne-au căsăpit din ordinul lui Stalin, dar ar face-o din nou.
Ne plimbam seara pe Şmielna, o străduţă a vechii Varşovii, unde cânta o orchestră de lăutari. Lumea îi asculta cu evlavie. Am aflat şi povestea Orchestrei de pe Şmielna. În timpul ocupaţiei, şi ruşii şi nemţii au permis acestor lăutari să-şi vadă de cântecul lor. Cei din ghetouri, cei din subsoluri, auzind acele cântece vechi, ştiau că mai e o speranţă, că Polonia n-a pierit.
Altă dată am fost la Jelazova Vola, acasă la Chopin. Din odăi până în grădina largă, cu pomi umbroşi şi un pârâiaş aproape nevăzut, răzbăteau clapele pianului, de parcă gazda era aici. Eram însoţit de Martha Chaplinska, ziaristă pasionată de Brâncuşi. Am plecat cu un braţ de discuri cuprinzând creaţia compozitorului. Aseară, privind marea de flori şi lumânări a Varşoviei, am lăsat să mă învăluie tonurile Nocturnelor.
Sicriul lui Lech Kaczynski e vegheat de militari. Lângă Pădurea Katyn cade repetat un avion. Nici ceaţa, nici somaţia gazdelor nu i-au oprit pe pilot şi pe preşedintele polonez să aterizeze, neocolind laş locul, lângă morţii lor. Au reuşit. Orgoliul şi fatalitatea desenează împreună portretul acestui popor, şters de atâtea ori de pe hartă şi încăpăţânat să reînvie.
Citește pe Antena3.ro
