x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Paris, France

0
Autor: Cristian Crisbăşan 01 Aug 2010 - 00:00
Paris, France


Pentru mine, cea mai bună formă de călătorie într-un oraş este să nu ai absolut nici un plan şi să te pierzi, la pas, în labirintul străzilor. Să refuzi orice mijloc de transport în favoarea mersului pe jos, cu o hartă în mână şi o cameră foto atârnată de gât. Să mergi pur şi simplu, cu toate simţurile deschise, ca nişte antene de radar. Să vezi enorm şi să simţi monstruos. Să te laşi surprins - fără prejudecăţi, mânat doar de o curiozitate gurmandă - la fiecare pas de ceea ce descoperi, fie că este un palat, un parc, o cafenea sau pur şi simplu un colţ de stradă ori un personaj pitoresc. Să adulmeci aromele unice ale oraşului, să-i respiri textura atmosferei, să-i descifrezi sunetele, să-i guşti mâncărurile, să-i bei cafelele, să-i priveşti oa­menii, să-i "citeşti" personajele. Să devii o parte anoni­mă din spectacolul metropolei. "To blend in." Să cauţi diferenţele subtile între momentele zilei, între anotimpuri, între orele cu soare şi cele cu ploaie ori între diferitele străzi şi zone. Să ignori obiectivele turistice iconice a căror celebritate a făcut înconjurul lumii de mult. Doar să mergi, să priveşti, să miroşi, să asculţi, să simţi... Să detectezi lucrurile insolite pe care locuitorii nu le mai percep de mult şi pe care turiştii normali nu au timp să le vadă.

În loc să te culci devreme seara - ca să nu ratezi micul dejun inclus în preţul de cazare - să hălăduieşti până noaptea târziu pe străzi, ca dimineaţa să te trezească timpul acelui oraş, cu ritmurile, sunetele şi cu lumina lui. Decât să-ţi bei cafeaua cum vor alţii, mai bine să stai la fereastra deschisă fumând, cu capul abia scos de sub robinetul cu apă rece. Şi decât să te irite conversaţiile matinale, politicoase şi stupide ale turiştilor, mai bine să priveşti spectacolul hipnotic al străzii... până ce nevoia unei cafele te va duce ca teleghidat în vreo cafenea savuroasă pe care ieri nu o văzuseşi. Să mănânci atunci când ai chef, şi nu la ore fixe. Şi când ai nevoie de o clipă de odihnă, să te opreşti la prima terasă care-ţi iese în cale. Să-ţi pierzi timpul pe la dughenele cu suveniruri turistice kitsch, de unde nu cumperi niciodată nimic...

Pentru mine, deocamdată, oraşul ideal pentru o astfel de hoinăreală este Parisul.
După şase călătorii, mai scurte sau mai lungi, singur, cu familia, cu prietenii sau doar cu soţia, mărturi­sesc: nu am călcat în Louvru, dar am petrecut mai multe ore pe aleile din Grădinile Tuilleries. Nu am intrat în Ca­tedrala Notre-Dame, dar m-am amuzat copios de expresiile de pe feţele turiştilor care stăteau ore în şir la coadă. Am străbătut în schimb, într-o jumătate de zi, tot Bois de Boulogne, de la Porte Maillot până la Porte D'Auteuil. Am revenit de fiecare dată pe aleile unei bijuterii peisagistice numite Parcul Monceau. Am refuzat să stau la coadă să mă plimb cu vaporul pe Sena sau să mă sui în Turnul Eiffel, dar am străbătut malurile râului, admirând pictorii amatori sau vânzătorii de cărţi şi ilustrate vechi. Am intrat în Bazi­lica Sacre-Coeur numai fiindcă ploua straşnic, în schimb am luat un prânz fabulos în vechiul restaurant Chez Plumeau, în Place de la Calvaire - unde odinoară trăgeau chefuri pictorii impresionişti... Am rătăcit multe ore pe străduţele înguste şi abrupte din Montmartre... Şi am făcut mii de imagini, la care mă uit mereu...

Parisul este ca un drog. Chiar după prima vizită devii dependent. Tratamentul nu este să locuieşti permanent aici, ci să revii la intervale regulate, ca să-ţi iei "doza". Pur şi simplu hoinărind.

Citeşte mai multe despre:   dreptul la excepţie

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de