Patru ani fără Grigore Vieru

Nu e prima oară când scriu despre marele nostru poet. Dar nu e nici ultima. Am multe amintiri cu domnul Vieru, atât de multe, încât m-aş simţi vinovată dacă le-aş ţine doar pentru mine. Mintea mea încă îi păstrează chipul intact, parcă văd şi acum, chiar dacă s-au împlinit de curând patru ani de când nu mai e printre noi, paşii calmi cu care îşi lua rămas bun, de fiecare dată când pleca de la noi din curte, pentru a se dedica altor şi altor bătălii. Îmi amintesc perfect obiceiurile sale, geanta-diplomat pe care o purta în permanenţă şi vocea calmă, aproape stinsă, cu care vorbea, paradoxal, despre lucruri mari, despre idealuri de neatins, despre tristeţi de poet, despre speranţe uneori de copil, alteori de om mare. Cu puţin timp înainte de accidentul care i-a şi adus sfârşitul, Grigore Vieru a fost la Bucureşti şi, ca de obicei, a trecut şi pe la noi pe acasă, să-l întâlnească pe bunul său prieten Adrian Păunescu. Nu mai ţin minte de ce, dar atunci nu l-am văzut. Poate că eram la şcoală, poate că mă izolasem de bunăvoie în cameră ca să termin cine ştie ce proiect. Am ştiut că a trecut pe la noi, pentru că am primit la scurtă vreme cutia de bomboane pe care mi-o lăsase. „Lapte de pasăre”, bomboane de la Chişinău, de la cel mai cunoscut producător local, din acelea din care îmi aducea întotdeauna, de când eram mică şi nu ştiam să mă bucur chiar de fiecare amănunt. Am şi acum cutia aceea de bomboane. Ultima. Adusă în geanta-diplomat.

Vestea accidentului său am primit-o de la un apropiat al casei, într-o după-amiază, după ce am venit de la şcoală. Nu pot descrie în cuvinte – oricât de clişeistic ar suna asta – disperarea pe care am văzut că o trăieşte tata, în orele în care ştia că Grigore, marele şi firavul său prieten, s-ar putea stinge oricând. A încercat să-l ajute, a dat telefoane, a alarmat ţara cu vestea că domnul Vieru e bolnav, că e în comă, că nu poate trece singur peste acea tragică încercare, că, fie doar şi pentru acea cauză, e nevoie de o Românie întreagă. De la Chişinău noutăţile veneau greu. La un moment dat, cineva l-a anunţat pe tata că basarabenii au pus lumânări în jurul spitalului, pentru poet. Starea de aşteptare se transforma, încet-încet, într-o tristeţe de priveghi. Apoi, într-o dimineaţă nehotărâtă de iarnă, când întunericul de afară încă nu cedase de tot, când frigul ne ataca şi ferestre şi simţuri, un Breaking News anunţa moartea lui Grigore Vieru. Îmi amintesc că stăteam la mine în cameră, cu uşa bine închisă, trezită din somn de un fel de presimţire. Nu îndrăzneam să aprind lumina, nu îndrăzneam să mă mişc. Mă uitam la televizor, la ecranul pe care vestea proastă era scrisă mult prea mare şi îl ascultam pe tata vorbind prin legătură telefonică despre un adio pe care nu ar fi vrut să îl rostească niciodată. Aproape că nu-i recunoşteam vocea, era disperat, plângea, dar îi venea să strige de neputinţă. Eram în aceeaşi casă, dar nu aveam curaj să cobor, să dau ochii cu el, după o asemenea veste. A urmat înmormântarea de la Chişinău. A urmat doliul din sufletele noastre. Şi, din păcate, au urmat alte şi alte nenorociri. Mi-e dor de Grigore Vieru.