Patul lui Procust

Am stat de vorbă zilele trecute pe messenger cu o prietenă. Nu mai vorbiserăm demult. Voia neapărat să-mi povestească ce i s-a întâmplat. Şi povestea este aşa. De mai multă vreme nu avea serviciu. Se chinuia de vreun an şi jumătate să găsească ceva. Timp în care trăise la limita decenţei din diferite colaborări - traduceri din şi în limba engleză. A absolvit Facultatea de Litere, limba engleză, la Universitatea din Bucureşti. Este expertă în limba engleză. Şi scrie mi­nunat. Eu am bătut-o mereu la cap să scrie o carte, să facă literatură.

Într-un final, acum vreo două luni, şi-a găsit un post de profesoară de limbă engleză la un centru de limbi străine. A predat acolo o lună. Cursanţii erau foarte încântaţi de ea - spuneau că este o „profă gro­zavă" - şi ceruseră prelungirea modulului de limbă en­gleză. Numai că, într-o zi, cineva din conducerea com­pa­­niei a descoperit blogul prietenei mele, precum şi fap­tul că ea, pentru că este o fire libertină şi boemă - şi o tânără femeie frumoasă - fusese model nud pentru nişte artişti fotografi. Blogul ei şi fotografiile au fost considerate „obscene" şi, în consecinţă, prietena mea a fost dată afară. Şefii nu voiau să asocieze imaginea companiei - care de altfel se lăuda, corporate, că promovează lipsa de prejudecăţi - cu o astfel de fiinţă, care îndrăzneşte să scrie liber ce crede pe un blog privat şi să fie model nud pentru artişti.

„Am fost dărâmată şi am plâns o zi întreagă din cauza asta. Dar în acelaşi timp am primit o nouă confirmare că fotografiile alea artistice nud trebuia făcute. Şi n-o să cer niciodată nimănui să le scoată de pe internet, dimpotrivă. Dacă te ascunzi, înseamnă să încurajezi prejudecăţile. Nu aş mai fi eu, dacă aş face asta. Şi dacă nu pot să fac lucrurile aşa cum simt eu, mai bine să nu le fac deloc. Pentru că altfel aş fi rănită în interior, frustrată şi dezamăgită de mine. Eu nu am nici o problemă să spun cine şi cum sunt".

Deci nu a contat că era o excelentă profesoară de lim­bă engleză şi că elevii erau entuziasmaţi că aveau ce învăţa, ci a contat numai că ea era o fiinţă diferită într-un mod inacceptabil pentru un „politically correctness" care, ştim demult, nu face decât să uniformizeze per­sonalităţile. Ea a fost sancţionată pentru că a avut cu­rajul să nu ascundă cine este şi să facă ceea ce sim­te. Acest curaj şi această onestitate au fost transformate în defecte, în loc să fie admirate ca nişte calităţi. „De curând", a continuat ea, „am vorbit cu o prietenă căreia i-am povestit ce mi s-a întâmplat. Şi ea mi-a zis că de ce mă mir, când pe ea au dat-o afară pentru mult mai puţin. Şi anume, pentru faptul că nu suporta să poarte sutien.

Şi s-a organizat la firma ei o mare şedinţă pe tema asta, cu toată lumea, în care au  pu­s-o la zid în public şi au dezbătut problema sânilor ei. Îţi dai seama? Ce frumos, corect şi elegant? Fata pur şi simplu nu suporta să poarte sutien. Nu aveau nimic să-i reproşeze profesional, doar că prezenţa ei... tulbura atmosfera! Deşi se îmbrăca decent, lipsa sutienului a trimis-o la şomaj". Deci colegii ei care o reclamaseră aveau şi timp, şi grijă să vadă că, pe sub haine, colega lor nu purta sutien, în loc să-şi vadă de treaba pentru care erau plătiţi.

„O societate bună este aceea în care chiar dacă eşti diferit şi impopular, te simţi în deplină siguranţă", scria A. Stevenson, şi eu cred în acest ideal de societate.
Pe de altă parte, Rodney Dangerfield spunea că „singurii oameni normali sunt cei pe care nu-i cunoşti prea bine".
Din păcate, rămâne încă valabil sindromul „Patului lui Procust". Dar ar trebui să ne gândim că dacă acceptăm să ni se spună ce avem voie să vedem sau să citim, atunci vom ajunge să ni se comande şi ce avem voie să spunem sau să gândim.