Pe Lipscani

În ultima vreme am făcut mai multe plimbări - de voie sau de nevoie - în zona Lipscani, aşa-numitul "centru istoric al Bucureştiului".
Este fabulos câte sentimente, stări, emoţii, arome, culori, texturi, idei amestecate - contradictorii şi/sau complementare - îţi poate da o simplă plimbare pe străzile vechi ale "Lipscanilor".

Şi asta pentru că - cred eu - nici o altă zonă din acest oraş nu reprezintă mai bine ce este capitala azi şi, mai ales, nicăieri nu vezi, simţi şi înţelegi mai bine "savuroasa" noastră "împleticire în proiect", acel spirit naţional demascat necruţător de Caragiale.

Pe Lipscani există tot, de la abject la sublim: de la cea mai cruntă mizerie până la cel mai aseptic kitsch de lux; de la galerii de artă până la dughene "de consignaţie"; de la Banca Naţională până la cerşetori, boschetari şi aurolaci; de la cafenele şi locante de lux până la cârciumi insalubre; de la hoteluri de lux până la ruine locuite încă în mod miraculos; de la clădiri vechi ce stau să cadă, trecând prin clădiri restaurate bine şi până la bizara "arhitectură capitalistă de tip nou"; de la străzile reabilitate până la cele distruse de lucrări de canalizare nefinalizate; de la "boutiques" cu haine scumpe până la "buticuri" cu haine de 2 lei şi "second-hand-uri"; de la cădiri noi şi până la şantiere ce par să nu se mai termine vreodată...

La Galeriile "Hanul cu Tei" găseşti de la artă autentică până la cele mai îngrozitoare "lucrări artistice". Se găsesc lucruri de cumpărat pentru toate pungile, dar mai ales poţi găsi lucruri ieftine şi bune, precum şi lucruri scumpe şi proaste.

Un patron de magazin de articole fotografice îmi spunea că săptămânal i se fură din rafturi, deşi are personal numeros. Vestita "Cafenea Veche" stă închisă, cu obloanele negre de metal trase. Mai încolo, Hanul lui Manuc împărtăşeşte şi el aceeaşi soartă. Ansamblul de la "Curtea Veche" dormitează închis şi pustiu. În faţa Băncii Naţionale, reabilitarea pavajului s-a făcut prin "lăsarea la vedere" a unor frumoase ruine medievale... pline de gunoaie!

O lume pestriţă - din toate categoriile sociale, meseriile şi de toate vârstele, plus expaţi şi turişti străini - populează zilnic zona.
În ciuda acestui amalgam contradictoriu şi balcanic - sau, poate, şi tocmai de aceea - Lipscanii îşi păstrează un farmec aparte. Într-o seară caldă e plăcut să bei o bere cu prietenii la o terasă în aer liber. Întunericul estompează mizeria şi ruinele, iar în "luminile rampei" rămân numai zonele pitoreşti din "bâlciul deşertăciunilor".

Lume boemă, artistică, se adună în diferite locuri. Într-o vreme, nu demult, într-un pub de lux, puteai auzi un tânăr francez cântând minunat la vioară muzică tradiţională irlandeză - un deliciu!

Peregrinările mele în zona Lipscanilor au început de prin clasa a VII-a, când am părăsit graniţele cartierului muncitoresc Berceni pentru a face gimnaziul Liceului de artă "Tonitza". De la sediul din Strada Berthelot, după orele de atelier, descopeream zi de zi savoarea Bucureştiului vechi, mergând pe jos până la Piaţa Unirii. O luam pe Strada Cazzavilan, străbăteam Cişmigiul, traversam Bulevardul Regina Elisabeta pe lângă Primăria Capitalei şi intram imediat pe Strada Eforie. Apoi, în sus, pe lângă Magazinul Victoria şi, gata, eram în Lipscani. Şi mereu călătoria se termina la Curtea Veche şi Hanul lui Manuc. De acolo începea o altă lume.

Sigur, în ultimii 20 de ani, zona Lipscanilor s-a schimbat destul de mult. Dar sentimentul acela unic al plimbărilor de vară pe străduţele vechi a rămas acelaşi şi mă face să revin deseori.