Pensiile "private": o problema incurcata

Sunt lesne de identificat problemele pe care le pune operationalizarea (cat de urgenta posibil in conceptia actualei guvernari) a unui sistem de pensii private, mai precis a unui mecanism de asigurari format din mai multe fonduri de pensii administrate privat, zise si universale, la care asiguratii (in general persoane care mai au cel putin 20 de ani pana la varsta de pensionare) ar cotiza obligatoriu cu o parte din contributiile actuale pentru pensii (ce in prezent merg in totalitate la sistemul public de pensii). Ce societati private ar urma sa fie autorizate a administra fondurile respective de pensii? Ce criterii ar trebui sa indeplineasca acestea pentru a primi o asemenea autorizare? Ce garantii ar trebui sa prezinte? Ce ar avea voie si ce nu sa faca cu banii stransi? Caci, atentie, contributiile asiguratilor ar fi obligatorii si nu facultative. Cat anume din actualele contributii pentru pensii ar urma sa se indrepte catre fondurile administrate privat? Si ce va face sistemul public de pensii, in masura in care nici actualele contributii pentru pensii, integral indreptate catre acesta, nu-i sunt suficiente pentru a face fata?

Dincolo de increderea care trebuie sa existe si de reglementarea stricta, sistematic supravegheata, spre a nu se petrece ceea ce s-a intamplat de pilda la FNI, doua probleme ridica introducerea fondurilor universale de pensii, ambele constituind obstacole greu de trecut.

Prima este finantarea pentru inceput si pentru o buna bucata de timp dupa aceea, caci sustragerea, pentru crearea fondurilor universale de pensii, a unei parti din actualele contributii la sistemul public de pensii l-ar putea face pe acesta din urma si mai incapabil sa achite pensiile aflate pe rol. Este exclus ca bugetul de stat, care se gaseste el insusi intr-o situatie permanent tensionata, sa faca aceasta finantare! Astfel incat doar un imprumut extern pe termen lung - de la o institutie gen Banca Mondiala - ar putea oferi solutia. Evident insa, nota de plata ar trece tot in seama intregii populatii, ca si in cazul unei participari directe a bugetului de stat, in timp ce pensiile in sistem de asigurari trebuie finantate din contributiile viitorilor beneficiari.

A doua problema, inca si mai dificila in cazul unei tari ca Romania, ar putea fi formulata in felul urmator: cu ce certitudine isi vor valorifica fondurile universale de pensii resursele colectate? Daca plasamentele pentru valorificare se vor rezuma la banci, rentabilitatea nu va depasi compensarea inflatiei. Deci, n-ar prea fi vorba de o reala valorificare. Pentru valorificari superioare - dupa cum dovedeste experienta tarilor cu economie de piata matura - , plasamentele trebuie sa se indrepte spre actiuni profitabile si sigure in bursa. Daca acestea nu exista, valorificare superioara nu poate fi! Or, in Romania nu prea exista piata bursiera in adevaratul inteles al cuvantului care sa fie fluida si sa ofere in mod curent randamente de castig.

Aceste doua probleme reale explica ezitarile guvernamentale de pana acum, indiferent de culoarea politica a executivelor, in introducerea fondurilor universale de pensii. Ezitari, deoarece ar trebui sa se imprumute in strainatate pentru a inzestra cu bani niste structuri private care ar avea in administrare fondurile universale de pensii si care n-ar trebui decat sa-si calculeze propriile profituri din valorificarea unor bani pe care i-ar incasa timp de 20 de ani fara ca intr-o asemenea perioada sa faca vreo plata. Fara retineri trebuie spus ca prezenta numelor sonore din asigurarile mondiale in Romania (Allianz, AIG, ING, Generali), prin contrast vadit cu absenta unor nume de marca dintre gigantii industriali internationali, se explica prin aceea ca toate acestea asteapta sa prinda o bucatica din cea mai profitabila afacere din Romania inceputului de secol. A avea in administrare fonduri colectate din contributii obligatorii ale viitorilor pensionari fara ca timp de doua decenii sa trebuiasca a face vreo plata, asta da afacere!