Aveam douazeci si patru de ani pe-atunci. Eram un pusti mort de slab, cu o mustata firava, care-si traia viata ca pe un fel de vis, cu ochii deschisi. La repartitia guvernamentala, cum se facea pe atunci (era in 1980), Sofia Dobra mi-a spus: ia Scoala 41, e in sectorul tau! Am cerut scoala asta, nu mi-a contestat-o nimeni, asa ca in minutul urmator am primit numirea.
Cat de ciudat mi se parea! Aveam de-acum o slujba, eram profesor de romana⦠Studentia ramanea in urma, cu nebunia si iluziile eiâ¦
Din clipa aceea n-am mai avut stare. Chiar a doua zi m-am dus sa-mi vad scoala, desi mai erau trei luni pana in septembrie. Am luat tramvaiul 21 si-am mers pana la capatul pamantului. Nu mai fusesem niciodata asa departe. Soseaua Colentina nu se mai termina. Am trecut de depou si-am ajuns la capatul tramvaiului, intr-un peisaj
industrial strain si dezolant, parca de pe alta planeta. Un castel de apa, niste fabrici⦠In fine, scoala, langa un atelier auto. Ce trista cladire, galbena si darapanata, intr-o curte pustie. Ce cartier scufundat in tacere. Prima impresie a fost dezolarea insasi.
In prima zi de scoala ne-am prezentat la post, de la ora opt dimineata, trei copii speriati: Irinel Chiran, proaspata absolventa de matematica, Corina Velicu, invatatoare, si eu. Nici portarul nu sosise la ora aceea. Cu Irinel (care astazi este ditamai secretarul de stat in minister) am schimbat primele vorbe si-apoi, de-a lungul vremii, afectiunea noastra a ramas frumoasa si constanta. Zilele urmatoare ne-am integrat in viata scolii, scoala modesta de cartier, cu copii curati si cuminti. Ca Hans Castorp din "Muntele vrajit", credeam ca voi ramane acolo cateva trimestre, dar am ramas aproape zece ani. Copiii din prima mea clasa de dirigentie - pe care i-am iubit cel mai mult - se apropie acum de patruzeci de ani, au ei insisi copii. Cat despre profesori, trebuie sa spun ca, pentru o scoala atat de modesta, de cartier laturalnic, colectivul didactic era de superclasa. Imi face mare placere sa mi-i reamintesc pe cativa la care am tinut si de la care am invatat multe. Era Gina Tanasescu, energica profesoara de chimie (acum la Liceul "Lazar"), care mi-a fost buna prietena de-a lungul timpului, era Oprea Paraschiva, profesoara de vocatie, femeie dintr-o bucata, cu mult umor, dar si spaima claselor la care preda romana, era directoarea Maria Mihaila, care ne-a protejat de-atatea ori de corvezile vietii de dascal, era delicata Laura Velea, cea care preda fizica desi, adepta a lui Krishnamurti, nu credea in realitatea materiala a lumii, era Costica Stanescu, de muzica, baiat de viata si plin de talent, era Luli Petra, de geografie, in ultima vreme de mai multe ori "doamna ambasador"â¦
Multi dintre cei pe care nu i-am numit acum erau si ei oameni interesanti si de reala valoare. Cum se nimerisera la un loc in acel indepartat fund de lume e si acum un mister pentru mine. Fapt este ca acei zece ani in care am predat la Scoala 41 au fost printre cei mai fructuosi ani din viata mea si nu-i regret nici o clipa. Copiii muncitorilor modesti ce populeaza cartierul Ion Creanga au avut in vremea aceea sansa unei bune educatii si sunt convins ca au mers mai departe profitand de aceasta sansa.
Aceste randuri nostalgice se datoreaza, fireste, noului inceput de an scolar, cu framantarile si revendicarile sale. Ma situez din toata inima de partea profesorilor care-si cer drepturile, in primul rand dreptul la demnitatea unei vieti decente. Nu numai la noi, ci in toata lumea profesorii sunt printre cele mai defavorizate categorii sociale. Li se pretinde sa construiasca oameni, sa-i mobileze interior, sa-i invete diferenta dintre bine si rau, sa le desfasoare in fata spectacolul complex si ametitor al lumii.
Dar cand vine vorba de rasplatirea muncii lor, se constata subit ca nu sunt destui bani nici ca sa li se asigure un minimum de trai decent. Vazandu-i in aceasta stare, nu se poate ca elevii sa nu gandeasca: "De ce sa invat? Ca sa ajung ca ei?" Si de-aici pana la dispretul fata de munca si onestitate nu mai e decat un pas. Traim intr-o tara in care contribuabilul e sufocat de impozite, mai mari decat oriunde in Europa. Ar insemna ca si salariile bugetarilor sa fie pe masura. Acest lucru nu se intampla insa, si saracia care bantuie printre profesori e atat de acuta, incat nici dublarea salariilor n-o va eradica. Dar dispretul pentru munca intelectuala e la el acasa intr-o lume care nu mai pretuieste decat vedetele de o zi si smecherii care-ntorc banii cu lopata.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc
Accept
