Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La fiecare moment de cumpănă, când ni se pare că în jurul nostru se prăbușește până și cea mai curată dintre certitudini, ne rămâne, ca-ntr-o parodie scrisă în grabă, ideea că, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, toate se vor termina. Nici nu mai contează atunci, în puținele clipe în care singurătatea ne ține de frig, dacă se încheie cu bine sau cu rău această socoteală greu de înțeles și greu de curpins în cuvinte și-n gesturi, acest rezumat cu multe idei principale, pe care nimeni, niciodată, nu-l va putea trece pe curat. Nici nu mai contează, în nopți de prea multă liniște și de prea puțină speranță, dacă la coada aceasta prea lungă, către nu se știe ce, mai sunt mulți înaintea noastră care au cu adevărat dreptul la un final elegant, care și-au câștigat cumva această șansă și acest nenoroc de a bifa capătul de drum cu capul sus și cu mâinile încălzite la scânteia unor orizonturi incomparabile.
Abia după ce se mai limpezesc suspinele, abia după ce ni se pare, dintr-o dată, că se cerne un pic de lumină și pe rândurile noastre, abia după ce plus redevine plus și minus redevine minus și în tabela noastră cu operații matematice și sufletești, ne vine în minnte clișeul acela tandru, pe care cu toții îl îmbrățișăm, la un moment dat, clișeul acela care aproape că seamănă a teorie, cum că această neînțelegere, cea mai recentă din biografiile noastre, ar putea și chiar ar trebui să fie ultima, că indiferent pe ce plan o constatăm, în societate, în politică, la noi în bucătărie sau la în fața ușii vecinilor, neînțelegerea nu poate dura la nesfârșit, pentru că, până la urmă, cineva tot va avea inspirație să întrebe și altcineva va avea răbdare să explice. Și atunci cerem, ca niște copii nesiguri, ca niște adolescenți răsfățați, ca niște adulți lipsiți de optimism, confirmarea că nu se va mai repeta, că scenariul prost după care ni s-au ghidat lacrimile nu mai are loc, de mâine încolo, în mințile și-n sufletele noastră, că dorința disperată de a dispărea, măcar pentru o clipă, nu trebuie, sub nicio formă, să-și facă loc pe pleoapele tot mai agitate ale unei povești tot mai complexe.
Apoi, ca ultimă etapă în procesul de vindecare aproape caraghios al nefericiților de serviciu, rămâne răspunsul celorlalți, confirmarea de care avem nevoie ca să ieșim din prăpastie sau infirmarea de care avem nevoie ca să cădem de tot în ea, convinși că, oricum, nu vor fi mulți cei care ne vor observa prăbușirea.
Neînțelegerea de ieri sau de acum două zile, oricum ar fi fost ea, ni se întipărește pe retină, ca o lumină prea puternică în mijloc de întuneric aproape banal și, la final de săptămână și de secundă, singuri cu ale noastre și cu ale celorlalți, ne dăm seama și suntem obligați să recunoaștem că nu ne-am mai dori decât să ne spună cine trebuie, la ceas de zi sau la ceas de noapte, că aceasta a fost ultima din cronologia care ne leagă. Iar noi, naivi și plini de bune intenții, să credem și să ne iluzionăm că, în ordinea firească a lucrurilor, după o ultimă neînțelegere nu mai poate urma nimic. Poate doar neînțelegerea penultimă, cu care ne suntem întotdeauna datori.
Citește pe Antena3.ro
