Peram, peram, mersum coram

Pictorul N. avea un prieten poet. Pictorul nu stia ca batranul e nebun, deoarece acesta se purta cuviincios si nu vorbea aiurea.

De fapt, nu vorbea deloc. Lua loc pe un scaun, departe de sevalet si ore intregi, fara sa scoata un cuvant, se uita la pictor cum lucreaza. Prezenta poetului era chiar placuta, atata doar ca la plecare acesta se ducea la lada veche de sub fereastra atelierului si strecura inauntru un caiet. "Poezii, poezii?!" intreba pictorul cu intelegere si poetul aproba delicat cu barbia. Fiindca poetul il vizita zilnic de cativa ani, in lada se adunasera sute de caiete. Oricare altul ar fi fost curios sa vada ce fel de poezii scria in caietele lui batranul. Nu si pictorul, care termina zilnic cate un tablou. Termin eu un tablou in fiecare zi - gandea pictorul - termina si prietenul meu un caiet dictando. Daca batranul ar fi fost compozitor sau romancier, pictorul n-ar fi judecat altfel. Omul e dator sa si termine ce incepe dimineata, fie ca-i o simfonie, fie o catedrala sau un roman. Cand poetul a murit, pictorul si-a zis c-ar trebui sa scoata lada din atelier. La artisti, relatiile cauzale nu-s intotdeauna foarte clare. Asa a simtit pictorul, ca trebuie sa duca lada in magazie. Poetul, la groapa si lada cu poezii, in magazia cu lemne. In mintea pictorului, mutatul lazii conta ca o forma de respect. Dar si ca o dezlegare. In magazie, se cadea s-o deschida. Poeziile din caiete erau toate la fel. Aveau rima, ritm si armonie, din pacate erau scrise intr-o limba necunoscuta. Citeai una, citeai alta, toate erau la fel. De exemplu poezia cu titlul "Hirmans": "Hirmans copsu seman vatar/ Hirmans monsu, gadar, gadar/ Urmic pedartu huduman/ Ca su, ca su gosten muman". Pictorului i-a trecut prin cap ca avusese un prieten nebun, insa ce te faci, ca poeziile aveau farmecul lor. Daca deschideai la intamplare orice caiet si dadeai peste o poezie cu titlul "Merfanturizu", apoi nu-l mai lasai din mana si dupa un ceas, doua te trezeai zicand si tu: "Seduk merfanturizu kuba/ Sedum mirfanturuba mizu...". Cum te apropiai de lada, parca ar fi avut niste raze inauntru, te pomeneai recitand chiar si fara un caiet dictando in mana "Peram, peram, mersum coram/ Artimanduru hataram". Cele mai multe poezii - mai ales alea cu hudurum, burburum, zurdurum - erau triste, dar existau si versuri optimiste, vesele precum "Hita chita sita mita/ Diri diri bramburita". Pictorul, desi multe din tablourile sale asta exprimau, o stare de artimanduru hataram, nu mai citise la viata lui si alte poezii. Nu-si dadea seama daca versurile din lada aveau vreo valoare. Fiind insa multe, fiindca poetul obisnuia sa compuna si un caiet de 64 de pagini pe zi, notand la fiecare poezie ora si minutul cand o termina, probabil ca erau valoroase. Iarna, cand se ducea in magazie dupa lemne de foc, pictorul lua si cateva caiete pentru godin. Dar nu-i era usor. Asa o sa faca lumea si cu tablourile mele - isi spunea el. Era insa de ajuns sa-si aminteasca versurile zglobii, tonice in care hita chita sita mita faceau diri diri bramburita si pe loc ii venea cheful de lucru. Iar cand avea chef, sa te tii, ca, desi nu era nebun, picta si douazeci de tablouri pe zi.