Piaţă sau obor?

Vă amintiţi cântecul O-Zone: Alo, alo, sunt eu Picasso/ Ți-am dat beep, şi sunt voinic? Datorită reclamei, o pictură de Picasso s-a vândut cu 180 de milioane de dolari, după ce fusese cumpărată cu 32. Da, dar între cele două momente au trecut 18 ani, timp în care n-au existat cotaţii continue pe piaţă. Iar în această categorie intră şi monedele vechi. Ba chiar şi acţiunile junk. Cu precizarea că, dacă în cazul artei contează educaţia colecţionarilor, la acţiuni, precum cele ale Facebook, faţă de care în 10 ani s-ar putea schimba preferinţele, e important factorul oportunitate.
Se vede că avem două tipuri de pieţe, unele cu puţine criterii şi ilichide, celelalte, complexe, unde se pot aplica principii de analiză cantitativă. Întrebarea este însă de ce în România, acţiunile blue chips, care, pe pieţele dezvoltate, au lichiditate mare, se tranzacţionează sporadic şi nu-s mai lichide decât e piaţa timbrelor în Occident?

Fiindcă atât timp cât, la noi, se vând în cantitate redusă bunuri care pe pieţele dezvoltate se tranzacţionează în volume mari, e clar că există o problemă de continuitate a pieţelor. Chestiune ce nu se poate rezolva decât printr-o majorare a volumelor, în paralel cu utilizarea instrumentelor de acelaşi fel din alte ţări. Avem deci o pregnantă problemă de mediu economic, câtă vreme activele care ar trebui să aibă un grad scăzut de raritate se tranzacţionează precum cele cu grad mare.