Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să fie clar: la bunăstare nu vom putea să ajungem cât timp o bună parte din economie continuă să fie dezechilibrată.
Ar merita, totuşi, în 2008, să fie forţat un salt al PIB-ului dincolo de cota din 2007, de 6 la sută? Dacă nu ca în Slovacia, până la 10 la sută, măcar am putea miza pe adăugarea unui procent sau două? Răspunsul poate fi afirmativ cu o condiţie: dacă s-ar obţine o creştere economică sustenabilă. Desigur, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Dar la toate aceste valori nu vom ajunge fără restructurare, fără organizarea inteligentă a muncii şi fără dezvoltarea sistemului intereselor. A da însă drumul la creştere înainte de dobândirea valorilor invocate ar însemna să ne încărcăm cu un nou focar de inflaţie.
Mai mult, PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Dar un nivel mai ridicat al produsului intern brut, obţinut fără o creştere a competitivităţii, n-ar însemna neapărat şi condiţii de viaţă mai bune. Dacă producţia de bunuri şi servicii va continua să fie, în multe, în foarte multe companii, orientată prea puţin cu faţa la populaţie şi la piaţa de consum, scopul fiind doar creşterea pentru... creştere, plusul de valoare adăugată n-ar aduce mai multă bunăstare. Dimpotrivă, costul ridicat al PIB-ului ar muşca din bunăstare.
Noi, având bilet de clasa a treia, ca să ajungem din urmă ţările care în trenul Uniunii Europene călătoresc la clasa întâi sau la clasa a doua, am avea nevoie, timp de câţiva ani buni, de un ritm mare al creşterii economice. Un PIB cu 10-12 la sută mai mare, an de an. Dar un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Altfel vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi bunăstare.
Să fie clar: la bunăstare nu vom putea să ajungem cât timp o bună parte din economie continuă să fie dezechilibrată. Boala e veche. Cererea de bunuri şi servicii creşte fără încetare, oferta internă nu-i poate face faţă şi inflaţia îşi arată din nou colţii. Banii consumatorilor sunt aspiraţi de preţuri în creştere, veniturile reale urcă încet, fără să ajungem la un nou echilibru între cerere şi ofertă. Aşa că, lună de lună, procesul e luat de la capăt: alţi bani fără acoperire în performanţe economice, alte eforturi ale Băncii Naţionale de a scoate aceşti bani din gura inflaţiei, alte creşteri de preţuri... Alternativa ar putea fi pompa de oxigen pentru ofertă. În loc să fie umflate preţurile, să fie stimulată oferta. Condiţia: producătorii… să producă mai mult şi mai bine. La bunăstare nu vom ajunge niciodată fără să înmulţim produsele competitive. Acele produse care să fie căutate pe piaţa internă şi la export.
Adevărul este că nu ne-ar folosi câţiva munţi de produse, fie şi ca rod al unei munci îndârjite, dacă ele nu şi-ar găsi, pe piaţă, o cerere certă şi preţuri bune. Mai mult chiar: dacă pe piaţă nu s-ar ivi atât de mulţi cumpărători, care să poată plăti aceste preţuri bune, încât treaba făcută să fie rentabilă. Altfel, la ce bun atâta muncă şi atât consum de resurse?
Lucrurile nu-s deloc uşor de îndreptat. Iar calea e numai una: într-o primă etapă, să fie grăbite şi desăvârşite restructurările. Căci fără restructurări duse până la capăt – în economia reală întâi şi întâi, unde se află cheia problemei – creşterea PIB-ului s-ar putea poticni. Economia ar continua să consume în neştire materii prime şi resurse energetice, ar spori şi mai mult cererea de importuri, fără să poată fi asigurat, în compensaţie, un spor de exporturi. Mai mult, ar creşte indiferenţa faţă de competitivitate: o boală nepermis de mult lungită. Plus "încăpăţânarea" multor companii industriale de-a continua să pună accent – inclusiv în producţia de export – numai pe cantitate.
Dacă vrem să ajungem sus, va fi nevoie să plecăm de la infrastructură: să facem drumuri, să modernizăm transporturile, să dezvoltăm investiţiile. Şi, totodată, să ne îngrijim de "suprastructură": să facem din iniţiativă, din creativitate, din competenţă un avantaj competitiv. Fiindcă avantajul comparativ ni l-a dat Dumnezeu: o ţară cu o populaţie relativ numeroasă, o piaţă în extensiune, o poftă de consum explicabilă după atâţia ani de privaţiuni. Aşa că, acum, problema numărul unu e performanţa.
Dar performanţa cere restructurare. Cine s-o facă? Proprietarii, desigur. Ford, înainte de a trece la producţia de automobile, la Craiova, a pronunţat cuvântul magic: restructurare. Pe urmă abia va începe să producă valoare adăugată. În timp ce mulţi alţi proprietari – pe care nu-i pot numi şi întreprinzători – sunt în exclusivitate preocupaţi să-şi "restructureze" vilele lor, automobilele lor de lux, vacanţele lor. Iar productivitatea, cu care ne lăudăm, iese în mare parte din disponibilizări de personal pentru Spania, Italia şi multe alte ţări.
Un lucru e cert: nu-i va convinge nimeni să se comporte altfel. Nici cu vorba bună şi nici cu vorba rea. Numai dezlegarea câinilor concurenţei îi va învăţa minte. Fiindcă numai concurenţa corectă îi va alunga din piaţă pe leneşi, pe incompetenţi şi pe extravaganţi.
Mai mult, PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Dar un nivel mai ridicat al produsului intern brut, obţinut fără o creştere a competitivităţii, n-ar însemna neapărat şi condiţii de viaţă mai bune. Dacă producţia de bunuri şi servicii va continua să fie, în multe, în foarte multe companii, orientată prea puţin cu faţa la populaţie şi la piaţa de consum, scopul fiind doar creşterea pentru... creştere, plusul de valoare adăugată n-ar aduce mai multă bunăstare. Dimpotrivă, costul ridicat al PIB-ului ar muşca din bunăstare.
Noi, având bilet de clasa a treia, ca să ajungem din urmă ţările care în trenul Uniunii Europene călătoresc la clasa întâi sau la clasa a doua, am avea nevoie, timp de câţiva ani buni, de un ritm mare al creşterii economice. Un PIB cu 10-12 la sută mai mare, an de an. Dar un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Altfel vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi bunăstare.
Să fie clar: la bunăstare nu vom putea să ajungem cât timp o bună parte din economie continuă să fie dezechilibrată. Boala e veche. Cererea de bunuri şi servicii creşte fără încetare, oferta internă nu-i poate face faţă şi inflaţia îşi arată din nou colţii. Banii consumatorilor sunt aspiraţi de preţuri în creştere, veniturile reale urcă încet, fără să ajungem la un nou echilibru între cerere şi ofertă. Aşa că, lună de lună, procesul e luat de la capăt: alţi bani fără acoperire în performanţe economice, alte eforturi ale Băncii Naţionale de a scoate aceşti bani din gura inflaţiei, alte creşteri de preţuri... Alternativa ar putea fi pompa de oxigen pentru ofertă. În loc să fie umflate preţurile, să fie stimulată oferta. Condiţia: producătorii… să producă mai mult şi mai bine. La bunăstare nu vom ajunge niciodată fără să înmulţim produsele competitive. Acele produse care să fie căutate pe piaţa internă şi la export.
Adevărul este că nu ne-ar folosi câţiva munţi de produse, fie şi ca rod al unei munci îndârjite, dacă ele nu şi-ar găsi, pe piaţă, o cerere certă şi preţuri bune. Mai mult chiar: dacă pe piaţă nu s-ar ivi atât de mulţi cumpărători, care să poată plăti aceste preţuri bune, încât treaba făcută să fie rentabilă. Altfel, la ce bun atâta muncă şi atât consum de resurse?
Lucrurile nu-s deloc uşor de îndreptat. Iar calea e numai una: într-o primă etapă, să fie grăbite şi desăvârşite restructurările. Căci fără restructurări duse până la capăt – în economia reală întâi şi întâi, unde se află cheia problemei – creşterea PIB-ului s-ar putea poticni. Economia ar continua să consume în neştire materii prime şi resurse energetice, ar spori şi mai mult cererea de importuri, fără să poată fi asigurat, în compensaţie, un spor de exporturi. Mai mult, ar creşte indiferenţa faţă de competitivitate: o boală nepermis de mult lungită. Plus "încăpăţânarea" multor companii industriale de-a continua să pună accent – inclusiv în producţia de export – numai pe cantitate.
Dacă vrem să ajungem sus, va fi nevoie să plecăm de la infrastructură: să facem drumuri, să modernizăm transporturile, să dezvoltăm investiţiile. Şi, totodată, să ne îngrijim de "suprastructură": să facem din iniţiativă, din creativitate, din competenţă un avantaj competitiv. Fiindcă avantajul comparativ ni l-a dat Dumnezeu: o ţară cu o populaţie relativ numeroasă, o piaţă în extensiune, o poftă de consum explicabilă după atâţia ani de privaţiuni. Aşa că, acum, problema numărul unu e performanţa.
Dar performanţa cere restructurare. Cine s-o facă? Proprietarii, desigur. Ford, înainte de a trece la producţia de automobile, la Craiova, a pronunţat cuvântul magic: restructurare. Pe urmă abia va începe să producă valoare adăugată. În timp ce mulţi alţi proprietari – pe care nu-i pot numi şi întreprinzători – sunt în exclusivitate preocupaţi să-şi "restructureze" vilele lor, automobilele lor de lux, vacanţele lor. Iar productivitatea, cu care ne lăudăm, iese în mare parte din disponibilizări de personal pentru Spania, Italia şi multe alte ţări.
Un lucru e cert: nu-i va convinge nimeni să se comporte altfel. Nici cu vorba bună şi nici cu vorba rea. Numai dezlegarea câinilor concurenţei îi va învăţa minte. Fiindcă numai concurenţa corectă îi va alunga din piaţă pe leneşi, pe incompetenţi şi pe extravaganţi.
