x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Pilda Pilat

Pilda Pilat

de Marian Nazat    |    16 Mai 2013   •   15:10

“Ce este adevărul ?”, i se năzărise lui Pilat  din Pont  să-l iscodească, nitam-nisam, pe  condamnatul Isus,  la finalul acelui “proces funest”. Iar de aici, de la întrebarea cu pricina, angoasa Procuratorului Iudeii se dospi  întruna şi se transformă în boală. Aşa că până la sinucidere n-a  mai durat cine ştie ce, câţiva ani numai. Îndoiala  verdictului său îi golise mintea  de limpezime şi-l aduse în pragul nebuniei. S-ar fi căit  şi nu prea, încercase să arunce, disperat şi obsesiv, întreaga vină asupra evreilor. “Un popor scârbos”, “insolent  şi îndărătnic”, “capricios şi încăpăţânat”, “neam infam”, “înclinat spre minciună şi calomnii”, “câini superstiţioşi şi împuţiţi”, dacă e să-l credem pe florentinul Giovanni Papini în “Martorii patimilor”. (Nu vă zbârliţi, necruţătorul polemist îşi omagiază stirpea în “Gog”, prin  “Ideile lui Benrubi”, rabinul mărturisind că “Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească prea mult şi când şi-au luat avânt vorbesc, vorbesc… şi sfârşesc întotdeauna prin a jigni pe cineva”.)Temutul şi sângerosul soldat nu-şi putea ierta slăbiciunea  de a fi cedat presiunilor şi violenţelor exercitate de arhiereii interesaţi să-l vadă crucificat pe Hristos. Şi-l mai rodea ceva: nu rezistase şantajului odios al Sinedriului şi “nu avusese prezenţa de  spirit şi forţa să-i respingă pe cei care îi ameninţau autoritatea”. Nedeprins cu subtilităţile filosofice, “Pilat  începuse să gândească, adică să dezbată în el însuşi opinii opuse, să se rătăcească în labirintul, în pădurea de antiteze şi silogisme, să mediteze intens la cugetările altora şi la cugetările lui”. Exerciţiul acesta îl epuiză într-atât încât nu pierdea nicio ocazie să-şi pledeze oricui se întâmpla inocenţa. “Cum era posibil să deosebească cu certitudine adevărul de speranţă, adevărul de înşelăciune, adevărul îndoielnic, adevărul de eroare  şi de minciună ?” Află şi “că  raţiunea e aproape întotdeauna neputincioasă  a-i cuceri pe oameni”. Chemat la Roma, unde trebuia să dea socoteală acuzaţiilor de  masacrare a evreilor şi uneltirilor lui Vitellius, crudul conducător căzu în  dizgraţie, “ca un soi de nebun  care cerea de la primul venit definiţia adevărului”. De parcă nu  era îndeajuns, căpătă şi “mania apei”, oriunde se nimerea un ochi de apă îşi spăla ostentativ mâinile. “Cine îl poate pedepsi pe cel ce are mâinile curate ?” îşi repetă neîncetat ca să-şi înfrângă fricile, chiar şi în faţa Împăratului Caligula. Care avu grijă să-l admonesteze ferm: “Aminteşte-ţi că te afli aici ca să răspunzi, nu să pui întrebări !” (Apropo, m-am săturat să aud remarca asta în sălile de judecată, rostită cu solemnitate superior-ghimpoasă de  pretoriu.) Proscrisul îşi susţinu apărarea cu înflăcărare, însă  fu exilat la Viena. “Cezar nu e aspru  cu cei care apără cu severitate drepturile Romei”, dar e silit  să ţină seama şi de faptul că în Cetatea Capitolină “mişună şi vin prea mulţi evrei”. Înainte  de a-şi părăsi ţara, Pilat stătu de vorbă şi cu Seneca, dorea să se lămurească definitiv. “Ca să ştii ce este adevărul, e necesar să mori”, îl povăţui sumbru stoicul învăţat. Vorbele astea îl urmăriră  şi când  se cufundă în “acel azur tăcut”, ultimul popas  lumesc din Alpi.

Vasăzică, obiceiul ameninţării şi şantajării făcătorilor de dreptate e vechi, nimic nu s-a modificat în mileniile scurse de atunci încoace. Arhiereilor din vremea lui Pilat le-au luat locul politicienii, Biserica  nu mai este în stare să  influenţeze fundamental justiţia, statul s-a laicizat. Şantajul s-a păstrat, şi magistraţii din zilele  noastre îl resimt din plin. Pilat era ameninţat că  va fi denunţat la Roma ca duşman al Cezarului, urmaşii lui de azi sunt la fel de vulnerabili la intrigile şi zvonurile  urzite de serviciile îndatorate stăpânirii. Mijloacele  sunt infinit mai sofisticate, forţa de anihilare a spiritelor libere  a crescut înspăimântător. “Cezarul” e răzbunător  pe disidenţii cu bavetă, îi are notaţi pe  răboj şi e bai să-l înfurii. S-au rărit, în schimb, crizele de conştiinţă  ale judecătorilor şi procurorilor,  întrebarea “ce este adevărul ?” s-a risipit în desuetudine. Cine se mai învredniceşte să caute adevărul într-o societate pragmatică ? Sistemul îşi protejează slujitorii  loiali şi  le scuză excesele, pedepsirea lor severă nu e un exemplu tocmai  bun. Îi fereşte de ingratitudinea publică prin posturi părelnic neînsemnate  şi aşteaptă trecerea timpului, fiindcă  uitarea  e ca amnistia. Spală memoria. Puterea cultivă servilismul, alt   criteriu  de avansare în dregătoriile înalte nu s-a inventat deocamdată. Adevărul nu mai nelinişteşte pe careva şi e o prostie să-l cauţi  murind. Dimpotrivă,  e mai profitabil să-l  vinzi  la  tarabă neguţătorilor generoşi la pungă. Împărţirea dreptăţii e mai degrabă o afacere decât un har dumnezeiesc. Zeiţa Justiţiei a îmbrăcat straie lungi ca să-şi ascundă coada, prelungirea drăcească. Oricum, adesea am senzaţia că i-au crescut corniţe şi-mi scuip în sân, să alung ciudata închipuire. O lume suspect de sănătoasă, al cărui adevăr este o  imensă minciună !

×