Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Ce este adevărul ?”, i se năzărise lui Pilat din Pont să-l iscodească, nitam-nisam, pe condamnatul Isus, la finalul acelui “proces funest”. Iar de aici, de la întrebarea cu pricina, angoasa Procuratorului Iudeii se dospi întruna şi se transformă în boală. Aşa că până la sinucidere n-a mai durat cine ştie ce, câţiva ani numai. Îndoiala verdictului său îi golise mintea de limpezime şi-l aduse în pragul nebuniei. S-ar fi căit şi nu prea, încercase să arunce, disperat şi obsesiv, întreaga vină asupra evreilor. “Un popor scârbos”, “insolent şi îndărătnic”, “capricios şi încăpăţânat”, “neam infam”, “înclinat spre minciună şi calomnii”, “câini superstiţioşi şi împuţiţi”, dacă e să-l credem pe florentinul Giovanni Papini în “Martorii patimilor”. (Nu vă zbârliţi, necruţătorul polemist îşi omagiază stirpea în “Gog”, prin “Ideile lui Benrubi”, rabinul mărturisind că “Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească prea mult şi când şi-au luat avânt vorbesc, vorbesc… şi sfârşesc întotdeauna prin a jigni pe cineva”.)Temutul şi sângerosul soldat nu-şi putea ierta slăbiciunea de a fi cedat presiunilor şi violenţelor exercitate de arhiereii interesaţi să-l vadă crucificat pe Hristos. Şi-l mai rodea ceva: nu rezistase şantajului odios al Sinedriului şi “nu avusese prezenţa de spirit şi forţa să-i respingă pe cei care îi ameninţau autoritatea”. Nedeprins cu subtilităţile filosofice, “Pilat începuse să gândească, adică să dezbată în el însuşi opinii opuse, să se rătăcească în labirintul, în pădurea de antiteze şi silogisme, să mediteze intens la cugetările altora şi la cugetările lui”. Exerciţiul acesta îl epuiză într-atât încât nu pierdea nicio ocazie să-şi pledeze oricui se întâmpla inocenţa. “Cum era posibil să deosebească cu certitudine adevărul de speranţă, adevărul de înşelăciune, adevărul îndoielnic, adevărul de eroare şi de minciună ?” Află şi “că raţiunea e aproape întotdeauna neputincioasă a-i cuceri pe oameni”. Chemat la Roma, unde trebuia să dea socoteală acuzaţiilor de masacrare a evreilor şi uneltirilor lui Vitellius, crudul conducător căzu în dizgraţie, “ca un soi de nebun care cerea de la primul venit definiţia adevărului”. De parcă nu era îndeajuns, căpătă şi “mania apei”, oriunde se nimerea un ochi de apă îşi spăla ostentativ mâinile. “Cine îl poate pedepsi pe cel ce are mâinile curate ?” îşi repetă neîncetat ca să-şi înfrângă fricile, chiar şi în faţa Împăratului Caligula. Care avu grijă să-l admonesteze ferm: “Aminteşte-ţi că te afli aici ca să răspunzi, nu să pui întrebări !” (Apropo, m-am săturat să aud remarca asta în sălile de judecată, rostită cu solemnitate superior-ghimpoasă de pretoriu.) Proscrisul îşi susţinu apărarea cu înflăcărare, însă fu exilat la Viena. “Cezar nu e aspru cu cei care apără cu severitate drepturile Romei”, dar e silit să ţină seama şi de faptul că în Cetatea Capitolină “mişună şi vin prea mulţi evrei”. Înainte de a-şi părăsi ţara, Pilat stătu de vorbă şi cu Seneca, dorea să se lămurească definitiv. “Ca să ştii ce este adevărul, e necesar să mori”, îl povăţui sumbru stoicul învăţat. Vorbele astea îl urmăriră şi când se cufundă în “acel azur tăcut”, ultimul popas lumesc din Alpi.
Vasăzică, obiceiul ameninţării şi şantajării făcătorilor de dreptate e vechi, nimic nu s-a modificat în mileniile scurse de atunci încoace. Arhiereilor din vremea lui Pilat le-au luat locul politicienii, Biserica nu mai este în stare să influenţeze fundamental justiţia, statul s-a laicizat. Şantajul s-a păstrat, şi magistraţii din zilele noastre îl resimt din plin. Pilat era ameninţat că va fi denunţat la Roma ca duşman al Cezarului, urmaşii lui de azi sunt la fel de vulnerabili la intrigile şi zvonurile urzite de serviciile îndatorate stăpânirii. Mijloacele sunt infinit mai sofisticate, forţa de anihilare a spiritelor libere a crescut înspăimântător. “Cezarul” e răzbunător pe disidenţii cu bavetă, îi are notaţi pe răboj şi e bai să-l înfurii. S-au rărit, în schimb, crizele de conştiinţă ale judecătorilor şi procurorilor, întrebarea “ce este adevărul ?” s-a risipit în desuetudine. Cine se mai învredniceşte să caute adevărul într-o societate pragmatică ? Sistemul îşi protejează slujitorii loiali şi le scuză excesele, pedepsirea lor severă nu e un exemplu tocmai bun. Îi fereşte de ingratitudinea publică prin posturi părelnic neînsemnate şi aşteaptă trecerea timpului, fiindcă uitarea e ca amnistia. Spală memoria. Puterea cultivă servilismul, alt criteriu de avansare în dregătoriile înalte nu s-a inventat deocamdată. Adevărul nu mai nelinişteşte pe careva şi e o prostie să-l cauţi murind. Dimpotrivă, e mai profitabil să-l vinzi la tarabă neguţătorilor generoşi la pungă. Împărţirea dreptăţii e mai degrabă o afacere decât un har dumnezeiesc. Zeiţa Justiţiei a îmbrăcat straie lungi ca să-şi ascundă coada, prelungirea drăcească. Oricum, adesea am senzaţia că i-au crescut corniţe şi-mi scuip în sân, să alung ciudata închipuire. O lume suspect de sănătoasă, al cărui adevăr este o imensă minciună !
