Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un preot care comenteaza "Crezul" intr-o carte intreaga (nu am acum la indemana referintele) spune, intre altele, ca ar trebui sa infiintam institutii care sa reabiliteze poezia.
Sa avem armate intregi de oameni, care sa reaprinda in sufletele copiilor si ale adultilor accesul catre simbol, caci informatia cea mai pretioasa a omenirii, cunoasterea si intelepciunea au fost revelate – ca si in Biblie – prin limbaj poetic. Poezia este esenta sufletului omenesc si de aceea indepartarea de poezie nu poate fi decat semnul unei alterari a sensibilitatii, a unei indepartari de propriul nostru suflet, de conexiunea noastra cu revelatia si cu ceea ce suntem dincolo de ceea ce... facem.
Piederea poeziei poate fi tocmai o pierdere de sine, o regretabila eroare de conexiune a mintii cu inima. Omul de cultura de astazi ar putea fi acela ce ar putea inspira, recladi, reface, restructura si reajusta aceasta legatura disparuta (Adrian Paunescu a fost poate intre ultimele bastioane ale sufletului conectat cu propriul sau cantec de iubire si de suferinta).
Poetii moderni nu mai scriu poezie pentru sufletul multimilor, ci pentru ratiunile... "putinilor" care-i inteleg si tocmai de aceea poezia – ca dimensiune a sufletului universal – pare inactiva si incompatibila cu lumea moderna.
Am citit ieri un articol impresionant in Jurnalul National: un taran, care pornise la manifestatiile de la Piata Universitatii, isi transcria intamplarile vietii in poezii.
N-am vazut de mult timp o motivatie pentru a muri mai adevarata si mai sincera decat motivatia acestui taran-poet si nici o actiune atat de virtuoasa care s-o egaleze pe a lui.
Poate ca acest "erou necunoscut", care-si creste gainile in curtea de la tara si-si scrie viata in poezii, acest om simplu ne da o lectie despre revelatie si despre sensibilitate, despre demnitate si intelegere anticipata a lumii chiar... de ziua lui Eminescu. Poate ca nu-i aici o banala intamplare, cat o dezvaluite a posibilitatilor ascunse ale existentei de a aduce la lumina autenticul si adevarul sufletului nostru, deconectat de poezie prin imprejurari nelinistite, prin uluitoarele straluciri ale unei lumi moderne, robotizate, dar – in acelasi timp – a unei lumi dezradacinate de esenta inimii. Taranul sta, inca, umar la umar cu simbolul si poezia, pe cand imbuibarea ne distanteaza de noi insine si frange intelegerea semnificatiilor care ar putea conta pentru viata. Recuperarea legaturii cu poezia ar putea fi o urgenta majora, tocmai pentru ca asta ar insemna o recuperare a comuniunii noastre cu noi insine, o ridicare a antenelor ratiunii catre lumile subtile, care ne ajuta sa vibram la unison cu viitorul si sa actionam corect in prezent. De aceea ar trebui – poate – sa facem din fiecare zi o zi a lui Eminescu si sa le aratam copiilor drumul catre poezie, caci in ea ne este cantectul, in bucurie si-n suferinta, in dreptate si-n neliniste, in zbucium si-n fericire. Mintea distruge si cantectul, sufletul canta si distrugerea, iar diferenta aceasta ar putea fi un argument pentru reintoarcerea urgenta a sufletului la poezia pe care a... pierdut-o.
