x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Poveste simplă

Poveste simplă

de Cristian Crisbăşan    |    04 Iul 2010   •   00:00
Poveste simplă
Sursa foto: Cristian Crisbăşan/

Acum vreo 3 ani şi jumătate a apărut într-o zi, aşa, din senin, pe la începutul verii, parcă. Nu, nu era din gaşca mare din capătul străzii - pe ăia îi ştiam pe toţi. El era altfel. Avea ceva tare haios, cu blana lui flocoasă gri înspicată cu alb. Umbla cu un pas boem şi ironic, parcă. Nu se dezlipea de poarta noastră. La un moment dat, când a prins poarta deschisă, a intrat în curte. L-am scos afară. Asta s-a întâmplat de mai multe ori. Crescând, prin toamnă a învăţat să sară gardul. Sărea până ce muchia de lemn a gardului îi intra sub labele din faţă. Apoi, se împingea în gard cu labele din spate şi, proptit de burtă, se lăsa în faţă până ce cădea în curte. Iar l-am scos afară. Sărea înapoi - pur şi simplu nu puteam scăpa de el. Am chemat hingherii. Nu au venit. Până la urmă, am hotărât să-l lăsăm să fie al nostru. Copiii l-au botezat. Lăţosul. I-am luat o cuşcă, i-am luat castroane pentru apă şi mâncare. Era vesel. A crescut, s-a întărit, s-a mărit. Era foarte simpatic. Toţi oamenii care au intrat la noi în curte - rudele, prietenii, grădinarii, gunoierii, poştaşul, femeia de serviciu, vidanjorii, vecinii - l-au îndrăgit imediat. Am observat că nu-şi făcea nevoile în curte. Avea el locurile lui, pe terenul viran plin de buruieni şi bălării din vecinătate. Mai tot timpul stătea în curte. Rareori ieşea şi atunci se plimba singur, nu "socializa" cu gaşca din capătul străzii. De câteva ori a venit acasă tăvălit bine, plin de noroi şi cu urme de sânge, semn că se încăierase pe undeva.

L-am curăţat, l-am tuns, i-am dat cu Frontline, i-am luat zgardă antiparaziţi, i-am scos ciulinii încâlciţi în blană, i-am cumpărat mâncare. Nopţile dormea pe prispa de la intrarea din faţă. Lătra când trebuia şi la cine trebuia. Nu a atacat niciodată pe nimeni. Într-o zi, Vladimir s-a apucat să cânte la o muzicuţă şi... Lăţosul a început să-l imite! Scotea nişte sunete aşa, prelungi, ca un fel de cântec straniu. Ne-am amuzat teribil.

Pe 8 iunie 2010 a ajuns în zonă un echipaj de la Poliţia animalelor. Îi chemase un vecin, exasperat că gaşca de comunitari din capătul străzii se mărise considerabil. Lăţosul, atras de lătrăturile din stradă, a ieşit din curte. Mare parte dintre comunitari au fugit în pădure. Pe Lăţosul l-au prins şi l-au dus la adăpost. Am dat un telefon şi l-am găsit. Ne-am hotărât să-l luăm înapoi. M-am dus acolo după câteva zile. Am intrat în curtea mare străjuită pe trei laturi de padocuri metalice prevăzute cu nişte mici curţi închise cu plasă de sârmă. Era îngrozitor de cald, mirosea înfiorător şi sute de câini lătrau. Lăţosul ar fi trebuit să fie în cuşca 115. Nu era. Am mai căutat în vreo 30 de cuşti. Nici urmă de el. Ne-am întors la 115. De fapt, era acolo, dar stătea ascuns înăuntru, retras faţă de ceilalţi co-locatari. A scos capul timid pe uşă. L-am strigat. A ieşit mai mult şi, ridicându-şi botul în vânt, a început să adulmece. Când m-a recunoscut, a venit la gard şi s-a lipit de mine, prin plasa de sârmă. L-am mângâiat. Era bucuros, dar şi trist. Nu era fericit acolo. Foarte greu l-au dezlipit de gard. Nu l-am putut lua atunci, pentru că a doua zi urma să fie castrat.

A doua zi dimineaţă am primit telefon. "Veniţi acum să-l luaţi, că este încă anesteziat." L-am găsit în sala de operaţii, ameţit, zăcând într-un dulap meta­lic. L-am adoptat oficial: mi-au dat carnet de sănătate, am completat nişte acte. Mi-au spus că are un cip introdus sub piele şi că dacă este prins ca vagabondează, o să plătim amendă. Am plătit 150 Ron formalităţile şi operaţia. L-am luat în braţe ca pe un copil - puţea îngrozitor - şi l-am aşezat în portbagaj. Pe drum îşi mai revenise. A intrat în curte pe picioarele lui, cu un mers şovăielnic. A adulmecat peste tot. Da, era din nou acasă.

×
Subiecte în articol: dreptul la excepţie