Poveştile verii, poveştile pământului: Singurătăţi de duminică

E duminica. Unchiul meu, Forea Ivan, ce tocmai a sarit sprinten in saua varstei de 85 de ani, sta de vorba la poarta cu vecinul sau Mitica Par­pa­la, caruia i-ar mai trebui fix 11 pasi ca sa implineasca un secol de viata. Picioarele l-ar duce pana acolo.

L-ar duce si dorinta, ca e sanatos si la trup, si la minte. Nu prea il mai asculta ochii. Dar nici el nu prea asculta de ei. Ca sa vada drumul si oa­menii de pe drum, se foloseste de inchipuire si de ganduri. Pe unchiul meu l-a lasat auzul. De vazut, vede bine. Cu ochii tai si urechile mele fa­cem unul intreg, zice Mitica Parpala. Intreg la minte, raspunde Ivan, cu gandul la ce are el in cap si nu are celalalt. Amandoi au insa cam la fel, numai ca fratele tatalui meu se crede olecuta mai destept. Poate unde a fost secretar de partid si brigadier in tinerete. Dar tineretea s-a dus. S-au cam dus si cei de varsta lor. Chiar din locul in care s-au dus acestia vin eu.

Daca tot s-a ivit ocazia, cei doi incep sa vorbeasca despre cimitir. In intelegerea lor, acesta pare sa aiba legatura cu moartea, fara a se confunda insa cu ea. Sunt doua lucruri diferite. Ei discuta despre cimitir, nu de moarte. Fata de ai tai, zice Mitica Parpala, referindu-se la mormintele parintilor mei, noi ne aflam mai in dreapta, spre padure. Ai putea crede, auzindu-l cum spune noi, ca e inmormantat si el alaturi de nevasta-sa. Cu toate ca e trecut si numele lui pe cruce, Mitica Parpala umbla cat se poate de viu aici, pe pamant. Tot asa si Ivan, chiar daca numele sau sta alaturi de cel al Stancai in cimitir. E felul in care cei vii nu-i lasa chiar de tot singuri pe morti. Mortii, in schimb, ii lasa foarte singuri pe vii. Siguratatea lui Ivan dureaza de mai bine de douazeci de ani. A lui Mitica Parpala, la fel. Daca ai pune la un loc toate singuratatile din satul meu, ar iesi un pustiu prin care ti-ar trebui mult curaj si multe lacrimi sa treci. Tocmai de aceea se aduna ele, singuratatile, in unele duminici, doua cate doua, la poarta, ca sa nu-i dea voie pustiului respectiv sa existe. Inca se mai pot impotrivi. Unul, ajutat de auz, celalalt, de ochii. Dar e bine.

Ca sa se uite inapoia timpului prin care a trecut, lui Mitica Parpala ii sunt de ajuns gandurile. Ca sa auda cum ii spune vara ca se pregateste sa plece, lui Florea Ivan ii sunt de ajuns ochii. Poate ca vara nu e acelasi lucru cu viata, asa cum nu este cimitirul cu moar­tea. Aici, ochii unchiului meu se cam incurca. Nu pot deslusi care e adevarul. Insa e bine chiar si asa. E bine ca ei pot sta pe indelete de vorba, in duminica asta alba de vara, ca doua duminici mai mici la care eu ma uit sfa­siat de dorul lor. Ma gandesc sa ma intorc mai spre seara in cimitir si sa le spun numelor de oameni vii de pe cruci sa nu-i astepte pe cei ce le poar­ta prea curand. In afara de mine, mai au, inca mai au nevoie de ei du­mi­nicile care au mai ramas pe pa­mant.