Practic, neschimbat.

Mai, Vasilicuta, i-a zis necunoscuta, pupandu-l apasat pe coltul gurii, dar tu nu te-ai schimbat deloc. Esti la fel cum te stiu din facultate. Lui Vasile B. ii spuneau Vasilicuta numai fetele cu care se culcase. Iar daca o necunoscuta grasa si urduroasa il oprea pe strada sa-i spuna ca in cei 40 de ani, cati trecusera de la absolvire, nu se schimbase deloc, asta insemna ca avea motive sa-l tina minte. Sper ca mai stii cum ma cheama, i-a zis ea si, ca sa evite un moment penibil, a adaugat: Ionela. Ione­luta, cum imi spuneai tu mai, cra­iule. Eu, cum vezi, a mai zis Ionela, nu mai sunt ce am fost. Vasile B. a ras stramb. Femeia mirosea iute, a naduseala si a graba, iar emotia revederii cu uscatul de Vasile B. ii starnea glandele. In decolteu, printre sanii dolofani isi facea loc un paraias.

Toti ne schimbam, a facut melancolic Vasile B., incercand sa puna ordine in amintiri. Nimic din infatisarea femeii nu-l ajuta. Cat despre sani, nici o iubita nu-i avusese atat de masivi. Ii placusera si inca il atrageau femeile cu sani mici. Abordabili, cum ii lauda el sanii sotiei, abordabili si plini de viata.

Cum e posibil, mai, sme­cherasule, a zis Ionela, sa nu te schim­bi absolut deloc. Toti im­ba­tranim, ne umflam, ne incretim, iar tu esti acelasi. Poate putin pa­rul… incolo nimic. In­seam­na ca am trait degeaba, a raspuns Vasile B. Am mai facut o facultate, am avut vreo zece slujbe, am citit mii de carti, am divortat de doua ori, am niste pietre la rinichi, nu ma mai uit la televizor cu anii, iar dumneata imi zici ca sunt ne­schimbat. Poate ca e asa cum spui. Ce nenorocire! Sa te nasti lar­va si sa mori fluture. Toata lumea imbatraneste, numai eu intineresc. Va trebui curand sa-mi caut o iubita de 17 ani.

Cum faci, Vasilica?, l-a mai intrebat soptit fosta colega. Care ti-e secretul?
Acasa, Vasile B. s-a incuiat in baie si s-a privit minute intregi in oglinda. Doamne, ce-i mai im­ba­tranise privirea! De dincolo de sticla il tintuia o privire de om care nu mai astepta nimic de la viata. Iar de vina nu era viata. Ea, viata, nu se schimbase deloc, era aceeasi ca odinioara. Doar ca nimic nu mai insemna ce parea sa insemne candva. Ii imbatranise, de asemenea, si imaginatia. La 20 de ani se uita in oglinda si se vedea contele de Monte Cristo. Sau D’Artagnan. Sau Victor Hugo. In felul ei, Ionela avusese dreptate, nu era coplesit de riduri, pielea isi pastrase ne­tezimea, nasul nu i se bocarnase. Cu oglinda, daca se putea spune asa, relatia era inca in grafic. Dar daca se privea in Ionela, in imbatranirea ei dezgustatoare, daca se privea in colegii pe care-i revedea intamplator dupa trei, patru decenii de la licenta, concluzia nu putea fi decat una: nimeni nu intinerea, doar ca unii deveneau mai fotogenici dupa ce mureau.