Praf de inimă

Mă întreb, oare canibalii au mulţumire sufletească? O problemă pe care domnul Bacalu o lansa voit provocator în eterul mailului acum ceva timp. Dacă se merge pe partea veselă, întrebarea ar putea fi generată, de exemplu, de o zi precum cea de ieri, când iubirea a scos inimi pe nas.

Şi dacă, printr-o exagerare colocvială, dar nu luxurios-concupiscentă, se ia în calcul latura canibală a iubirii, mai că se înţelege de ce domnul Bacalu şi-a automulţumit întrebarea prin materialul despre canibali din pagina 39. Desigur, dacă ieri, de ziua îndrăgostiţilor, aţi avut norocul să primiţi cadou o delicioasă prăjitură muffin, atunci umorul neobişnuit al domnului se justifică metaforic. Iată cum suna una dintre reţetele canibale ale secolului al XVII-lea: "Carnea se taie în felii subţiri, se stropeşte cu ulei aromat şi aloe vera, se marinează în rachiu de vin şi se atârnă într-un loc uscat şi umbrit pentru a deveni asemănătoare cu cea afumată, fără să aibă un miros greu". După o asemenea inspirată descriere, aproape că e o impietate să mai vorbim despre doamna Emma, Emma Darwin, soţia geniului cu pricina, care şi-a adunat conştiincioasă într-un caiet reţetele preparatelor în casă (pagina 29), căci avea şi omul acesta, Darwin, o casă, nu i-a ieşit teoria evoluţionistă zăcând pe bordură. Mai ales nucile murate atrag atenţia că Charles Darwin nu era un om cu gusturi rele.

În 1754, predicatorul britanic John Keogh recomanda un gram de inimă omenească pulverizată luat dimineaţa pe stomacul gol, ca tratament pentru slăbiciune şi ameţeli. Un gram de praf de inimă omenească dimineaţa pe stomacul gol, în vremuri de curioasă restrişte, nu-i rău, nu-i rău deloc.