Presa de dupa ’89 - Sub semnul neasezarii

"1990 este anul dominatiei covarsitoare a politicului. Practic toate revistele culturale fac politica", afirma Ion Cristoiu.

2. Nimeni nu se indoieste

In primele luni ale lui 1990, asistam la o explozie de aparitii in spatiul gazetaresc. Unele publicatii sunt proaspat infiintate. Altele isi schimba titlul, tinand mortis sa convinga ca si ele sunt noi. Scinteia devine Scinteia poporului mai intai si Adevarul, mai apoi; Scinteia tineretului devine Tineretul liber; Teatrul, Teatrul azi, Saptamina, Saptamina libera. Cele care-si pastreaza titlul adauga in chip necesar: serie noua.

Teoretic, suntem deja intr-un nou climat: de libertate a presei, inclusiv - daca nu chiar mai ales - de libertatea de a critica. Numai ca libertatea de a critica se manifesta - si nu oricum - , ci navalnic, galgaitor, doar fata de vechiul regim. Noul regim si cu atat mai putin momentul care l-a instaurat - evenimentul din decembrie 1989 - sunt ocolite prudent de atacuri.

Despre ce s-a intamplat in decembrie 1989 nimeni n-are nici cea mai mica indoiala. A fost - se spune - o Inviere, o Straluminare, un Pasti, desi in realitate a fost doar un Craciun.

Despre ce se intampla acum nimeni n-are nici o indoiala. E tot ce poate fi mai duios.

Nimeni n-are indoieli asupra drumului pe care a luat-o tara. A luat-o pe drumul Propasirii si al Fericirii. Mai ceva ca dupa 23 august 1944!

E drept, de pe la sfarsitul lui ianuarie 1990, cateva publicatii - Romania libera, Timisoara, Expres - incep sa critice puterea FSN. E insa o critica din interiorul noului sistem, de pe baricadele proaspat ridicate ale Opozitiei de Dreapta. Noul sistem nu e criticat din exterior, de pe pozitii ceausiste sau macar comuniste.

Un proces asemanator s-a petrecut imediat dupa 23 august 1944. Ocupandu-ma de presa perioadei respective, pot garanta ca n-a fost publicatie care sa-si fi permis cea mai mica intrebare asupra loviturii de stat de la 23 august 1944.

Situatia de dupa 23 august 1944 ar avea o explicatie. Tara era ocupata de Armata Rosie. Chiar daca ar fi vrut cineva, tot n-ar fi avut cum sa publice un rand de contestare a loviturii de stat. De apreciere a regimului Antonescu, nici vorba. Lipsesc cu desavarsire nuantarile. Intr-un timp cand exagerarile antiantonesciene ar fi cerut, pentru echilibru, macar nuantari.

Dupa decembrie 1989, nu mai e nici o explicatie. In afara de cea a eternului oportunism din sangele intelighientei romanesti.

Sunt, e drept, unele observatii. Putine, spuse in soapta, nu in gura mare.

Sa nu daramam chiar totul, sa-i judecam drept pe fosti, sa nu facem schimbari peste noapte. Cum ne dovedesc articolele-program din Convorbiri literare, Ramuri etc.

La un an de la evenimentele din decembrie 1989, apar in randurile romanilor primele indoieli fata de absoluta fericire a rasturnarii de regim. E destul de tarziu, daca ne gandim la presupusa independenta de gandire a condeierilor.

Toti cei care scriau in primele luni ale lui 1990 stiau insa - din Istorie, din lumea de dincolo de hotare - ca democratia, dar mai ales economia de piata nu sunt intruchipari ale perfectiunii. Si cu toate acestea, nimeni nu le spune romanilor acum, imediat dupa decembrie 1989, ca-i vor astepta si saracia, somajul, terciuirea valorilor, demagogia si coruptia.

Excesul de politic. Profesorul Ion Hangiu acorda un spatiu larg publicatiilor literar-artistice. Nu stiu daca Ion Hangiu a cedat placerii de a se ocupa de un teritoriu care i-a adus consacrarea. Sigur e ca o nimereste acordand un spatiu larg publicatiilor literare. Spre deosebire de epocile normale, cea interbelica mai ales, 1990 e anul dominatiei covarsitoare a politicului. Practic, toate revistele culturale fac politica. Fiecare foaie tine un editorial. Sunt tiparite si productii literare sau articole de critica si istorie literara. Dar si ele sunt lovite de politichie. Creatiile propriu-zise sunt puse, de regula, sub semnul persecutiilor anterioare. Autori in viata, unii chiar prosperi in timpul fostului regim, isi republica poeme si proze despre care pretind c-au fost ciopartite de satarul cenzurii.

Satarul cenzurii e o metafora preferata de multi autori.

Sub semnul politicului sunt puse si numeroasele marturii rupte din jurnale mai mult sau mai putin scrise pe ascuns in anii dictaturii, despre "suferintele" indurate de autorul automat disident.

Prabusirea sistemului a relansat crancena batalie dintre scriitori: la Uniunea Scriitorilor, prin redactii, ba chiar si prin cafenele. Directorii si redactorii-sefi sunt violent, galagios contestati (tot scriitori, dar pusi de partid). La toate gazetele literare dai de schimbari in sefia redactiei. Cartitorii de ieri iau locul celor asa-zisi compromisi.

Din eseul introductiv la volumul "Panorama presei romanesti contemporane. Articole-program de ziare si reviste 22 decembrie 1989 - decembrie 2005" in curs de aparitie la Editura Historia.

NIMIC NU SE PIERDE
	1929. Instantaneu fotografic la Hipodromul Baneasa

LUMEA PRIN CARE TREC

Cum de-au putut Teza cartii lui Dan Berindei, "Societatea romaneasca in vremea lui Carol I (1866-1876)": intre anii 1866-1900, Romania strabate in ritm accelerat drumul modernizarii. Dintr-o tara ce parea condamnata sa ramana in provincialismul balcanic, ea este, in 1900, o tara de nivel european. Cel putin la nivelul legilor si institutiilor. E rezultatul bataliei duse de o pleiada de barbati politici cum rar vom mai intalni ulterior: de la Ion C. Bratianu la P.P. Carp. Ultimii 15 ani din istoria Romaniei sunt asemanatori celor dintre 1866-1881: anii tranzitiei, ai reformelor. Prin ce difera? Printr-un lucru esential. Modernizarea, europenizarea s-au facut in vremea lui Carol I, pentru ca asa cereau realitatile romanesti. Chinuitoarele reforme postdecembriste s-au facut invocandu-se in permanenta exigentele altora: ale NATO, ale Consiliului Europei, ale Uniunii Europene. Crearea unei Justitii de nivel european e o cerinta de modernizare a tarii. La noi azi, crearea acestei Justitii e inteleasa si prezentata ca indeplinirea unei conditii obligatorii pentru a fi admisi in UE. E ca si cum un ins s-ar spala nu pentru ca asa-i cere igiena, ci pentru ca astfel nu poate intra intr-un club select. La usa sta unul care te pipaie cu narile, sa vada daca nu cumva nu puti. Care-i riscul? Sa nu te speli si sa te dai cu parfum peste jegul de doua deste. Cam asa sunt reformele noastre!

BARFE

O expresie a xenofobiei Sifilisul e printre bolile cu cele mai multe porecle. In eseul "Bolile si istoria", F. Cartwright si M. Biddiss gasesc curiozitatii o explicatie nu mai putin curioasa. Spaniolii si germanii ii zic "morbul frantuzesc", alte popoare, "boala napoletana" ori "boala poloneza". Chinezii ii spun "boala cantoneza", iar japonezii, la randu-le, "boala chinezeasca". Parerea englezilor despre francezi e tradata de porecla data sifilisului: "varsatul frantuzesc". Fenomenul poreclelor se intalneste doar la sifilis. Explicatia? E o boala rusinoasa. Si popoarele gasesc un prilej de a-si exprima antipatia, atribuindu-le altor popoare rolul de purtatoare ale sifilisului. Avem atatea de facut! Spune Alexandru Ioan Cuza intr-un Mesaj din decembrie 1859: "Avem tot de creat. Avem a intemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face paduri, a impodobi si a sanatosi orasele, a largi porturile, a inflori comertul, a incuraja industria, a intari armata, a sapa canaluri, a intinde linii de drum de fier pe suprafata pamintului nostru pentru inlesnirea comunicarilor si, intr-un cuvint, a dezvolta toate stabilimentele publice". Peste exact 130 de ani, in decembrie 1989, noii conducatori ai Romaniei puteau spune in chip asemanator: avem tot de creat: a europeniza tara, a fauri institutiile statului de drept, a instaura si consolida democratia, a duce tara intre tarile europene. Si-au spus ei asa, judecand dupa ce s-a intamplat timp de 16 ani? Am serioase indoieli!

UN SECOL IN IMAGINI
	1979. Fundamentalistii islamici au instituit teroarea. Cadavrele primilor patru generali ai fostului regim sunt la dispozitia fotografilor