Preşedintele e din nou chibiţ electoral! (II)

Într-adevăr, în chestiunea măririi salariilor, preşedintele s-a înscris cuminte, ca un muţunache, într-o acţiune electorală a partidului condus de Emil Boc.

Scriam în numărul anterior că anii electorali postdecembrişti s-au definit printr-o crâncenă întrecere a partidelor în a sacrifica totul – economie, morală publică, ordine de drept – pentru a obţine un petic din fotoliul puterii.
În aceste condiţii s-a conturat tot mai mult necesitatea de a avea o instituţie stabilă, lucidă, care să-şi spună cuvântul în iarmarocul politicianist.

O astfel de instituţie nu putea fi nici Parlamentul, nici Guvernul. Amândouă se aflau spre final de mandat şi, lucru mult mai important, în plină bătălie electorală. Instituţia garant al responsa­bilităţii nu putea fi decât Preşedinţia. Din cel puţin două motive:
1.) Prin statut se află deasupra confruntărilor între partide, inclusiv deasupra confruntărilor electorale;
2.) Deţine suficientă autoritate atât asupra instituţiilor statului, cât şi asupra cetăţenilor, pentru a-şi impune punctul de vedere;
3.) Are drept prerogativă, prin Constituţie, păstrarea echilibrului între instituţiile statului de drept şi, îndeosebi, asigurarea stabilităţii interne.

În fiecare an electoral de până acum, Preşedinţia s-a aflat şi ea într-un moment delicat. Când era vorba de o nouă candidatură (Iliescu în 1996), şeful statului se găsea şi el vârât până la gât în campania electorală. Când era vorba de final de man­dat (Emil Constantinescu în 2000, Ion Iliescu în 2004), Preşedinţia nu avea tăria necesară unei ipostaze de stâlp de în­ţe­lepciune într-o vijelie de nebunii. Într-o Românie a oportunismului instituţional, cine să mai asculte de un pre­şe­din­te care-şi făcea deja bagajele?!

Prin mandatul de cinci ani atribuit Pre­şe­dintelui, diferit de cel al Parlamentului, de patru ani, parlamentarele nu se mai su­prapun prezidenţialelor. Constituţia revizuită în 2003 a socotit că, în fine, se asigură o instituţie în stare să rămână neutră, dar, mai ales, înţeleaptă, în mij­lo­cul politicianismului de campanie. În timp ce partidele au insomnii la gândul scrutinului care se apropie, preşedintele îşi poate permite să fie relaxat: examenul său e abia peste un an. La vremea respectivă, nimănui nu i-a trecut prin gând că această modificare ar putea fi nu numai inutilă, dar şi primejdioasă.

Pentru că nimănui nu i-a trecut prin gând posibilitatea ca Traian Băsescu să ajungă preşedinte. Traian Băsescu mai are un an până când se va supune exa­menului electoral. Timp berechet pentru a-şi asigura o zestre electorală. Teoretic şi practic şi-ar putea exercita cu strălucire rolul de Gardian al interesului naţional într-o Românie în care domneşte interesul electoral.

În această perioadă, domnia sa ar trebui să fie preocupat doar de a ţine piept măsurilor populiste sau angajamentelor populiste de care dă peste margini România în preajma alegerilor. Îşi poate asuma şi riscul de a pica în sondaje prin opunerea la unele măsuri în stare să afecteze interesele ţării pe termen lung.

S-a spus că Traian Băsescu are nevoie de o majoritate PDL pentru a putea aborda cu optimism cursa din 2009.
Total greşit.

După cum au dovedit cei patru ani de mandat, Traian Băsescu depinde doar de el însuşi. Ba mai mult, şansele sale în 2009 cresc dacă la guvernare s-ar afla un alt partid decât PDL. Pentru un politician ca domnia sa, critica Guvernului, pe care şi-ar îngădui-o, deoarece nu e al lui, rămâne un izvor mereu renăscător de capital electoral.

Spre stupoarea naţiunii, în acest an Traian Băsescu şi-a asumat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, ipostaza de chibiţ electoral al PDL. Un soi de agent de campanie al lui Emil Boc. Pusul puieţilor, urmat, inevitabil, de pusul murăturilor alături de gospodina de show-bizz Elena Udrea, e unul dintre efectele acestei angajări cu întreaga-i personalitate în campanie electorală. Nu e cel mai grav, chiar dacă e anticonstituţional. Mult mai grav e faptul că, în postura de chibiţ electoral al PDL, şeful statului sprijină de la Cotroceni măsurile populiste ieftine ale acestui partid. Nu l-am crezut pe Bogdan Teodorescu susţinând, la Sinteza Zilei de pe Antena 3, că promulgarea Legii privind mărirea salariilor în în­vă­ţă­mânt de către Traian Băsescu se înscrie într-o strategie de campanie a PDL. Puneam totul pe seama urii lui Traian Băsescu faţă de Călin Popescu Tăriceanu, motor al vieţii şi activităţii sale din ultimii doi ani. Faptele ulterioare m-au făcut să-i dau dreptate distinsului analist. Într-adevăr, în chestiunea măririi salariilor, preşedintele s-a înscris cuminte, ca un muţunache, într-o acţiune electorală a partidului condus de Emil Boc.