Preşedintele jucător-şmecher

Băsescu aparţine, ca mentalitate, începutului anilor ’90, cînd dominau patima, strada, conflictul.

"Zilele porţilor deschise" sînt în toată lumea o iniţiativă de relaţii publice menită să arate că instituţiile democratice nu sînt (totuşi) nişte redute exclusiviste ale birocraţiei anchilozate. Că ele rămîn ale oamenilor. Desigur, simpla deschidere a uşilor nu rezolvă mare lucru, cetăţeanul nu e într-o poziţie privilegiată dacă instituţia cu pricina devine muzeu pentru o zi. Aşa că, uneori, asemenea iniţiative sînt dublate de ceva substanţă. Îmi aduc aminte, de pildă, de un preşedinte celebru şi fictiv, cel întruchipat de Martin Sheen în serialul West Wing. El deschidea o dată pe an uşile la Casa Albă pentru acele organizaţii şi persoane care considerau că au ceva de spus, dar nu erau ascultate, de regulă, de nimeni. Serialul încearcă să impună ideea unui preşedinte responsabil. Prin "porţile deschise" ale puterii, cetăţenii puteau să privească, optimist, spre viitor.

Duminică, Traian Băsescu a deschis şi el uşile Cotrocenilor, încercînd să cultive pe mai departe imaginea preşedintelui jucător-şmecher. Şi a reuşit o adevărată performanţă: să transforme o idee hotărît democratică într-o parte a marelui său demers anticonstituţional. Prin "porţile" sale "deschise", Băsescu te invită să priveşti spre un trecut coafat şi rescris.

Preşedintele ne promite că, "de acum încolo", ziua de 19 mai va fi una a porţilor deschise la Preşedinţie, ca amintire a momentului de acum un an, cînd poporul român "şi-a învins Parlamentul". (Ziua de 20 mai va rămîne, probabil, damnată pentru că, în 1990, datorită ei, Traian Băsescu a intrat, pentru prima dată, în Guvern.)
De acum încolo? Adică vreme de cîte decenii? Traian Băsescu ne transmite, şmecher, un prim semnal electoral: mandatul lui va fi, fără îndoială, unul pe termen lung, cu propriile tradiţii, propriile sărbători, cu propriile restaurante, cu propriile tonomate.

Dar partea cu adevărat nocivă a acestui mesaj e cea legată de "războiul întregului popor" cu propriul Parlament. Acum un an, Legislativul a propus ceva şi cetăţenii nu s-au prezentat în suficientă măsură la vot ca să valideze un da sau un nu. Acesta e adevărul strict legal şi matematic. Eludînd această realitate, preşedintele începe să vorbească iresponsabil despre o adevărată luptă între cetăţeni şi cei aleşi de ei, obiectul luptei fiind chiar domnia-sa. Poporul e stimulat să sară,  şi pe mai departe, cu ştampile şi cu topoare, în apărarea lui Băsescu.

Logica statului democratic european este, de fapt,  exact inversă. Referendumul, de pildă, e tocmai un moment de cooperare între stat şi cetăţean. Nu unul de luptă. Nu e nevoie ca şi cetăţeanul să aprobe Parlamentul, el se exprimă cum vrea. Diferenţa de idei are spaţiu de exprimare şi asta exclude tocmai conflictul.

Nu şi pentru logica lui Traian Băsescu. Preşedintele nu are nevoie de o viaţă politică normalizată, în ea el nu şi-ar mai avea locul. Băsescu aparţine, ca mentalitate, începutului anilor ’90, cînd dominau patima, strada, conflictul. Iar viaţa politică tinde să o ia şi ea îndărăt pe acest drum, teoretizat la cel mai înalt nivel. Candidaţii încep să se bată, la propriu, în multe locuri în ţară. Momentele de dezbatere decentă sînt dezaprobate de şeful statului, care le vede  ca pe nişte "blaturi" ce nu-l avantajează.

Acum, chiar avem de ales. Între democraţia şmecheră, băsesciană, în care fiecare e împotriva tuturor, sau cea firească, în care putem coopera ca să ne fie bine tuturor (românilor, dar şi celorlalţi, de alte etnii – în egală măsură cetăţeni ai României) şi  în cît mai mare măsură.