Preşedintele-maharajah

Ale cui capete vor cădea cu zgomot în faţa şi din voia lui Traian Băsescu? Asta a fost marea şi sfîşietoarea întrebare la care s-au străduit mulţi (n-am înţeles de ce) să răspundă-n avans. Imediat după al nu-ştiu-câtelea exerciţiu de autoritate făcut de preşedinte în camera de la drum a fraţilor Păunescu, sub ochii lăcrămoşi ai chelnerului familiei, pe televizoarele patriei s-a pornit un concurs năvalnic de pronosticuri. Răstita convocare la Palatul Cotroceni a cabinetului a fost văzută (iar îmi scapă motivul) drept momentul 0 pentru ceva ce va să vină: lupta cu criza, lupta internă din PD-L, lupta cu sistemul ticăloşit, lupta pentru modificarea Constituţiei, lupta de clasă, Dumnezeu ştie, luptă să fie...

Ce, cum şi cât s-a văzut marţi după-amiază la televizor? Cu excepţia pateticei şi ipocritei lamentări că s-a ales prafu' de "draga ANI" (evident, a lipsit legitima întrebare "de ce a făcut Monica Macovei, Parlamentul a aprobat şi preşedintele României a promulgat o lege anticonstituţională?"), nimic, niente, nada! Întâi s-a luat sunetul, după aia s-a tăiat şi cablul. Pentru că românii pe care-i invocă obsesiv Boc n-au primit încă dreptul să afle cum şi pe ce motive se sfârtecă între ei "stăpânii" lor. Însetatul de sânge popor suveran trebuia să vadă numai esenţialul: preşedintele Traian Băsescu e (şi) şeful Guvernului! Gata, după 20 de ani de la Revoluţia ale cărei mistere n-au fost încă desluşite de cuplul cumetrilor comici vestiţi ai ecranului Grigore Cartianu-Radu Moraru, vrăjeala temporară cu separaţia puterilor în stat a fost abolită. Sătul să aştepte să vadă dacă-i iese modificarea Constituţiei în sensul înfiinţării funcţiei de maharajah, adevăratul obiectiv final al reformei statului, fostul preşedinte-ju(de)cător s-a oficializat într-o nouă şi supremă dregătorie: preşedinte-premier. Guvernul, ca instituţie, a fost practic desfiinţat.

România mileniului trei, oficial stat membru NATO şi UE, arată din ce în ce mai mult a "democraţie" corcită între modelele de succes centrafrican, asiatic tribal şi latino-american. Mai lipsesc doar câteva decoruri (rezolvabile, cu un pic de mobilizare) ale butaforiei perfecte: preşedintele să naţionalizeze resursele, să-şi mănânce miniştrii la grătar, să aibă emisiune proprie la radio şi tv, să scoată-n afara legii media ostile, să patroneze un club de fotbal, să-şi ia cu acte şi sobor de preoţi un alai de neveste şi să-şi proclame progeniturile moştenitoare de drept ale beneficiilor de tip dinastic. Guvernul este al lui, Parlamentul este al lui, structurile instituţionale de forţă sunt ale lui, Justiţia este (în sfârşit) a lui, totul este al lui. Nici nu ştiu de ce mai cheltuim iresponsabil banii pe alegeri inutile.