Preşedintele nu poate fi un orfan al informaţiei

S-a făcut dreptate. Idealul, atât de mult dorit şi pentru care generaţii şi generaţii au luptat şi au murit, s-a realizat. Sigur că erau, şi în socialism, diverse realizări în această direcţie. Dar nu se bucura toată lumea de ele. Nu erau puţini cei dotaţi cu aceste minuni ale tehnicii care populează astăzi Republica Feudalistă România. Ar fi nedrept, din parte-ne, să nu recunoaştem această performanţă, acest triumf, acest record: toată lumea e ascultată. Înseamnă că toată lumea e nemuritoare.

Înseamnă că rostul fiecărui cetăţean a sporit semnificativ. Totalul naţional e o ţară cu toate microfoanele deschise. Dacă altădată numai elitele beneficiau de aceste vârfuri ale tehnicii, astăzi idealul a coborât în popor, pretutindeni. şeful statului află în timp real, de exemplu, când s-au întâlnit Geoană şi Vântu. Şi ce au vorbit. Nu e emoţionant? Nu contează că sunt folosite şi ziare care să preia discret ştirea şi preşedintele să exclame că din ziare a aflat-o. Foarte bună găselniţă.

Păi cum altfel ar putea fi stăpânită o ţară întreagă, dacă nu prin ascultare informativă şi urmărire informativă?
Liderul nu poate fi un orfan al informaţiei. La ce i-ar folosi lui să citească romane, cărţi de filozofie, poezii sau să meargă la teatru, când informaţiile palpitante la zi îi stau permanent la îndemână. Se poate spune, în acest sens, că şeful e în permanentă legătură cu poporul său, căruia îi preia, prin mijloace tehnice costisitoare - până şi gâfâiturile din pat, gemetele de durere, strănuturile şi înjurăturile. O asemenea relaţie strânsă, între reprezentant şi cei reprezentaţi, nu s-a mai pomenit.

Pe la mijlocul anilor '80, începusem să cred că mai rău de aşa nu se poate, în materie de libertate monitorizată. Iată ce scriam în urmă cu
25 de ani:

INFORMAŢIA UNILATERALĂ
Toţi se suspectează pe toţi,
toţi se falsifică,
se machiază,
se fugăresc,
dar dreptul la distrugerea vieţilor,
dreptul la falsificarea biografiilor
îl au numai unii.
Aceştia deţin monopolul
informaţiei unilaterale,
puterea aberantă
de-a spune orice
despre ceilalţi,
fără ca aceştia să ştie vreodată
ceea ce s-a spus despre ei
şi fără să poată controla vreodată
şi fără ca vreodată
cineva să poată controla
dacă este adevărat sau nu
ce s-a spus despre oameni.

Nu-i vorbă, suspiciunea
a devenit o armă
de valoarea armei atomice.
De la suspiciunea planetară
la suspiciunea individuală
nu-i nici un pas,
ele sunt una şi aceeaşi
suspiciune în anotimpuri diferite
ale creşterii.
Dar suspiciunea generală
e încă de preferat
informaţiei unilaterale.
Mereu, cineva are dreptul
să hotărască
destinul altora.

Mereu, cineva, din umbră,
plătit din sudoarea
celor pe care-i suspectează,
poate hotărî
cât de buni
sau de răi
sunt cei pe care-i suspectează.

Mereu, cineva din umbră
confiscă dreptul celorlalţi
de-a se apăra,
împrumutându-le imaginare infirmităţi:
ăla a zis,
ăla a făcut,
ăla a gândit,
ăla e periculos,
ăla e foarte periculos,
ăla e duşman.

Informaţia unilaterală
acţionează ca o boală incurabilă:
în clipa în care se declanşează,
nu mai poate fi oprită.

Mereu, poporul trebuie
să-şi ceară scuze,
mereu, poporul trebuie să producă dovezi,
mereu, poporul trebuie să vehiculeze
ideea de devotament
şi de ataşament,
în vreme ce iniţiatorii
şi propagatorii
informaţiei unilaterale
dezertează cu primul prilej
şi abia atunci
află poporul
numele celor care
l-au pătat
şi l-au pândit
din umbră.

Nu există
informaţie unilaterală bună.

Orice informaţie unilaterală -
fie ea şi electronică -
este eronată.
Nu se poate şti nimic
despre nimeni,
cu adevărat,
decât dacă şi acela ştie
ceea ce se ştie despre el.

A privi din întuneric
pe cei din lumină
nu înseamnă a-i vedea,
ci înseamnă a-i omorî.
Pânda nu face parte
din strategia clasei muncitoare.

Clasa muncitoare
este clasa care munceşte,
nu clasa care pândeşte.
Clasa muncitoare
şi ţărănimea muncitoare
şi intelectualitatea muncitoare
nu produc,
nu conservă
şi nu iubesc
informaţia unilaterală.

În numele ideii de vigilenţă,
în numele ideii de puritate,
informaţia unilaterală,
informaţia secretă,
informaţia tendenţioasă
infectează întreaga noastră
societate
şi îmbolnăvesc
pe fiecare om.

În numele sfântului drept
la adevăr şi democraţie,
în numele atâtor martiri
care au căzut
pentru măreţia omului,
opriţi odată cursa înarmărilor
şi cursa aberantă
a informaţiei unilaterale,
care duce în mod definitiv
la pieire,
şi lumea,
şi omul.

Opriţi informaţia unilaterală,
cancerul societăţii socialiste
multilateral dezvoltate!
Eforie Nord, 29/30 iulie 1984

Din nefericire se poate şi mai rău, iar coşmarul nu s-a terminat. El ne provoacă un fel de veselie în lesă, un fel de jubilaţie morbidă, un fel de nuntă cu deces. Averile ţării au fost bine cheltuite pe tehnică de ascultare şi urmărire. Suntem perfect monitorizaţi. Ne mişcăm în aparatele de ascultare şi supraveghere ale preşedintelui. Şi el ştie să creeze impresia că, din altă parte, din presă, ori din îngurluitul porumbeilor, a aflat cele pe care le fac adversarii săi şi poporul român însuşi. Dar el îi ascultă şi îi urmăreşte pe concetăţeni. Fireşte, la un moment dat, îi va veni şi nota de plată, că e totuşi consum prea mare de electricitate şi credibilitate. Dar deocamdată industria informaţiei unilaterale e singura care merge, într-o Românie ciuruită de falimente şi de scenarii abjecte. Parcă umblă Nero prin cetate şi se străduieşte să facă rost de chibrituri.