Problema evreiască

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

În 1974, redacţia la care tocmai fusesem angajat a trimis la Brăila un cadrist cu o sarcină de detectiv: să afle, chestionând discret vecinii din cartier şi nişte neamuri îndepărtate, dacă eram evreu.

Efectul acestei descinderi, cu un subtil caracter antisemit, a fost că vecinii şi rudele în cauză au început la rându-le să se întrebe de ce se întreba oare omul ăla dacă eram evreu. Şi au conchis că, probabil, eram. Un al doilea efect a fost că, aflând ce pusese la cale conducerea redacţiei, m-am întrebat, la rându-mi, de ce o făcuse. Şi m-am privit şi mai critic decât până atunci în oglindă. A existat şi un al treilea efect: am întrebat-o pe mama dacă şi ea credea că am faţă de evreu. Iar dacă da, ce motive ar fi mocnit în familie în acest sens.

Apoi, efectele s-au înlănţuit: am descoperit că jumătatea dinspre tată a familiei era de stirpe armânească, iar cea dinspre mamă curat românească, fără nici o genă de peste graniţi. Am mai descoperit că nu-i suficient ce gândeşti tu despre alcătuirea ta dacă lumea are nişte tipare, cu care nu te potriveşti. Normal, am conştientizat situaţia, cu toate consecinţele ei, şi mi-am clarificat poziţia faţă de evreime. De fapt, nu mi-am clarificat-o, fiindcă nu aveam una, ci am început să simpatizez cu evreii. Era un răspuns al subconştientului la suspiciunile redacţiei, dar şi ale altora, despre care am aflat ulterior că au avut dintotdeauna unele rezerve în relaţia cu mine, pentru că mă credeau evreu.

Cu toate că m-am situat, de când am albit, în mijlocul unei neînţelegeri şi ar fi trebuit să mă lămuresc ce e aceea o faţă de evreu, nu ştiu nici acum ce e faţa de evreu. Toate astea m-au făcut să verific, pe pielea mea, de ce e antisemitismul o vastă nerozie. Mai bine-zis, un tip de contaminare cu ce-i mai rău în om.

Un fost coleg, care, ca toţi cei ce nu puteau gesta singuri idei, parafraza zicale în uz mi-a spus că, de vreme ce atâta lume mă socotea evreu, însemna că exista totuşi o bază. Cu astfel de cinisme au fost trimişi oameni în lagăre. Cu timpul, m-am consolat cu gândul că românii au probabil un model subînţeles al înfăţişărilor tipice, în care intru şi eu, însă pe grila evreiască. Dacă spun că "românii au" şi nu că noi, românii, avem un astfel de model e pentru că m-am cam săturat de paradoxurile spiritualităţii autohtone. Mă simt român ca deştepţii, nu ca tâmpiţii. Şi le zic paradoxuri, ca să nu le spun de-a dreptul infirmităţi.

Un ultim efect al confuziei în care exist – fără a mă resimţi peste poate de ea, ba chiar considerând-o relaxat şi cu un plus de ironie – e că nu ştiu nici care ar putea fi faţa aia de român sută la sută. Faţa de neamţ poţi s-o povesteşti; faţa de englez o poţi descrie; toate naţiile au câte un ce definitoriu, dar care e cel românesc nu-mi dau seama. De ceva, de un lucru demn de cercetat mi-am dat totuşi seama. Toţi cei care, direct sau prin aluzii, fac caz de faţa mea de evreu n-au nici un fel de faţă. Sau când au una e o amestecătură de migratori. Au un punct de vedere agresiv despre evrei, fiindcă nu pot avea unul mulţumitor despre ei. E trist să nu fii nimic, iar evreu în nici un chip.