Psssst!!!

Vreau să-mi aud gândurile. Puţină linişte, vă rog! Domnu’ Columbeanu, domnu’ Băsescu! Vă rog frumos! Am început să vorbesc aiurea, să am păreri în legatură cu realaţia casnică dintre oameni care îmi sunt nu numai profund necunoscuţi ci şi - în mod normal! – total indiferenţi. Am început să devin intim, în cel mai pur înţeles al cuvântului, adică nu numai că trăiesc o relaţie aprigă, agitată, plină de pasiune, chiar dacă de la distanţă, cu el, dar îl şi visez, ca pe o amantă care m-a sedus şi m-a abandonat, pe Traian Băsescu. Vă rog, fie-vă milă! Lasaţi-mă să-mi ascult gândurile. Doamna Elena Udrea... priviţi-mă! Zău, nu merit doi bani. Aşa că vă implor, nu mă mai înnebuniţi cu zeci, sute, mii, milioane de euro. Mi se face rău. Mă apucă, aşa, un fel de nebuneală, încep să mi se învârtă amintirile prin cap şi nu le mai fac faţă, parcă ameţesc, nu mai pot să mă concentrez şi un zgomot insuportabil îmi urlă: "Nu tu!!! Nu ţie!!!” Doamna Ics de la Televizor, îmi cer scuze, dar aş dori să nu mai fiţi atât de frumoasă... pentru că îmi induceţi un sentiment profund de inutilitate. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi când vă zăresc desenată, fragil, pe ecranul de sticlă. Gândurile mele pornesc un război fratricid, atroce, atunci când aud idei pe lângă care, dacă încerci să strecori un semn de întrebare, acesta se transformă într-unul de exclamare. Vă rog pe cei care comentaţi fotbal, meciuri de astea, la care mă mai uit şi eu şi unii ca mine, lăsaţi-mă şi pe mine să înţeleg ceva! Pentru că altminteri în cap îmi urlă nişte ecouri care se amestecă şi nu mai înţeleg cine a învins pe cine şi de ce. Pe Dumneavoastră, pe cei care faceţi emisiuni de DIVERTISMENT, vă rog, cu adâncă plecăciune, eliberaţi-mă! Scoateţi-mi cătuşele şi lanţurile meschinăriei şi obscenului, ale banului şi celebrităţii, pentru că simt că în mine urlă o fiară întemniţată între pereţii apartamentului în care trăiesc. Malaxorul ştirilor face din creierul meu o pastă gelatinoasă în care se amestecă, indigest, condimente provenind din fraude bancare, curvăsării ordinare şi idealuri tutelare. Zgomotul malaxorului este insuportabil şi mă face să-mi pierd şirul gândurilor. Războaie, divorţuri, guverne ilegitime, tragedii la kil, portetul unor martiri ai economiei de piaţă, fotografii de grup cu multimiliardarii în euro, stăpâni ai lumii, preţul petrolului alături de cel al pâinii. Îmi astup urechile cu palmele dar nu este de ajuns. Un zgomot totuşi răzbate, şi este suficient pentru a-mi tulbura liniştea şi a nu mă lăsa să dorm. După atâtea insomnii nu reuşesc să mai îmi dau seama dacă îmi mai iubesc ţara sau mă încearcă doar o nostalgie, îmi zumzăie încontinuu, în urechi, frânturi de lozinci electorale, de promouri, îmi cumpăr pasta de dinţi după ceea ce îmi strigă în ureche un pitic nevăzut, hainele mele poartă mirosul detergentului cu care mi s-a spălat creierul - în care urlă obsesiv o voce. Anonimă. Venită de nicăieri, îndreptată spre niciunde. Albă. Stearpă. Şi nesfârşită ca o viaţă trăită aiurea. Fără un ideal îmbrăţişat şi fără sărutul pasional cu speranţa. În mijlocul zgomotului programat cibernetic, minuţios, de niciunde, dincolo de parapetul gândurilor.