Puterea minţii

O prietenă mi-a povestit că mergea într-o zi pe stradă şi se văita în sinea ei; ”Ah, ce rău mă simt, cum o să-mi plătesc eu ratele casei, dacă nu mai pot plăti şi ajung pe stradă? Copilul are nevoie de tot mai multă susţinere, ah, ce nefericită sunt, ce singură şi tristă...etc!” Se văita amarnic şi, pe măsură ce plânsul mental i se acutiza, gândurile-i deveneau tot mai negre. Brusc i-a apărut în faţă, pe stradă, o imagine halucinantă; o femeie care întruchipa întocmai peisajul ce se crease în mintea ei. O femeie înconjurată de bagaje, cu un copil în braţe, care se văita şi striga că rămăsese sub cerul liber, nu mai avea slujbă, locuinţă şi nici un sprijin. În faţa acestei imagini halucinante a realităţii, mintea femeii s-a izbit de propria-i slăbiciune şi de subiectivitatea, care-o îmbia să se lamenteze. Dintr-o dată ea a înţeles că era departe de a fi ajuns în stradă, departe de a nu fi avut cu ce să-şi plătească ratele, că avea sprijin şi, în caz că chiar n-ar fi putut într-o zi să se descruce material, erau în jurul ei oameni care-o puteau ajuta. Mintea-i jucase feste, însă, o dusese într-o stare lipsită de speranţă şi de negativitate şi o îmbiase subtil să alunece într-o stare negativă mai degrabă, fără vreo legătură cu realitatea. Mintea nu mai preţuia în acel moment nimic din ce avea, nu mai vedea sprjinul, susţinerea şi ajutorul de care ea avea parte, nu mai aprecia strălucirea lucrurilor prezente şi nici sentimentul siguranţei vieţii. Apariţia acelei femei pe stradă o aruncase în conştienţa pe care şi-o abandonase singură, îi luminase mintea, care rămăsese mută în faţa unui tablou real.

Mintea noastră, a tutuor, tinde să ne poarte pe undele nedefinite, tragice şi mizere ale sceariului, iar asta face să nu mai percepem realitatea, ba chiar să vedem real ceea ce doar ne imaginăm. Realitatea minţii noastre ne captează până acolo unde transformăm un scenariu în realitate. Puterea minţii devine uluitoare, căci starea noastră de spirit se modelează în funcţie de ceea ce mintea percepe a fi real. Iată de ce noi vedem mai puţin realitatea exterioară şi mai mult realitatea propriei minţi. Atracţia noastră mentală către tragedie, dramă şi suferinţă ar putea fi anticamera tragediei, dramei şi a suferinţei sau fundaţia pe care ne clădim un viitor aşa cum îl vedem în propria minte. Binecuvântarea divină ne poate aduce, însă, ca în cazul femeii despre care am vorbit mai sus, în faţa unei imagini exterioare, care ne poate trezi brusc din reveria dramei lăuntrice. Aceasta-i o întâlnire cu adevărat binecuvântată, una dintre acele întâlniri, pe care destinul însuşi le prepară desluşit, pentru a ne aminti că ne sufundăm într-un scenariu, dar scufundarea-i periculoasă. În fapt, noi, cu toţii, suntem continuu asalataţi de imagini simbolice ale propriei minţi, avem întâlniri binecuvântate, dar nu cu toţii le interpretăm ca pe avertismente divine sau mesaje benefice pentru conştiinţă. Dacă am vedea lumea ca pe-un tărâm al oglinzilor şi am înţelege mesajele ei sau imaginile ce se întorc din lume către conştiinţă pentru a o reflecta, am putea să citim dintr-un foc momentele în care gândim greşit, nu mai apreciem ceea ce avem, nu ne mai iubim pe noi înşine sau dramatizăm. Gustul minţii pentru suferinţă şi exagerare poate fi oprit, fie printr-o întlnire binecuvântată, care ne şochează, aducându-ne cu picioarele pe Pământ, fie prin folosirea diliberată a conştienţei. A nu ne lăsa mintea să alunece în scenarii dramatice e un comportament responsabil, o alegere, care ne ajută să prevenim chiar drama materializată.