Revenirea la sărăcie

Circulă o vorbă că şi cel mai amărât român, cel mai sărac, cel mai chinuit de nevoi, face o mare risipă de Paşte. Spiritul cumpătat de ieri, gospodărirea cu zgârcenie a oricărui leuţ, devin brusc semn de preaplin şi bunăstare. Aşa să fie? Cam aşa par a sta lucrurile. Am luat, vineri, înainte de Paşti, de la Bucov spre Sângeru un nene în maşină. Îl ştiu fiindcă suntem vecini de loc la Tătaru, unde eu am o fostă vie, iar el o fostă livadă. E cam de vârsta mea, a fost şofer pe maşini mari, de marfă, acum lucrează pe apucate la unul care are un fel de firmă de construcţii care mai mult stă. Stă firma, stă şi Costel, pe care l-am recoltat de pe marginea şoselei dimpreună cu un bax de carton, pe care-l căra transpirat. Ți-ai luat televizor cu plasmă? Pulpe de găină, zice. Cum pulpe de găină? Ce faci cu atâtea? Știu că stai doar cu consoarta sau ţi-au revenit copiii acasă? N-au revenit (e o durere mai veche a lui) şi într-adevăr stă doar cu muierea personală. Fac un grătar, zice, că n-am bani de miel. Am cumpărat şi 100 de ouă din sat pentru înroşit, femeia a făcut cozonaci, că de-un kil de făină mai găsesc. Să fie de Paşte masa bogată. Măi omule, zic, înfigându-mă în nişte curbe pe la Gornet Cricov, trei luni mănânci la pulpele astea şi tot nu le termini. Și ouăle nu-s cam multe? Nu, zice, să fie masa plină. Vine cineva, vreun fin, vreun vecin? Nu vine nimeni, dar poţi şti? Costel a făcut genul lui de risipă de Paşte. Poate nevastă-sa a dat şi de pomană. Dar tot a fost, în lista lui rezumată de meniu, mult pentru doi inşi care altfel trăiesc destul de strâmtorat.

Jan, vecinul meu din Sângeru, a tăiat sâmbătă, la cinci dimineaţa ditamai porcul. A speriat juma de sat. I-au venit copiii din Spania. I-a aşteptat de Crăciun. Nevenind atunci, a scăpat şi porcul cu zile. Acum sfârâie în oale şi tigăi iar Gica nu ştie unde să mai îndese carnea că e cald şi se strică. Ăia mici, care-s mari şi au şi ei copii, nu pleacă la Madrid cu porcul în avion. Nici n-au voie să ia. Nu te lasă vigilenţa culinară a Uniunii. În toate zilele de Paşti, şi acum când scriu aceste rânduri, din curtea vecinilor mei curg valuri de mirosuri condimentate şi jarul de sub un grătar e împrospătat ciclic. “Hristos a înviat!”, naşule. “Adevărat a înviat!”, fine. Și Jan mi-e fin, ca jumătate din comună, incluzând ţigănia, de pe urma bunicului meu Victor.
Risipa de Paşti e un cusur sau o formă de orgoliu naţional? Sau o fi dovada că suntem buni creştini?

Azi, cică, s-ar împlini şi un an de guvernare Ponta, în ediţie dublă. Obiectivul principal de viitor rămâne Constituţia. Găsită săracă la capitolul democraţie, e musai s-o schimbăm. Se opinteşte să ne ajute şi Comisia de la Veneţia. Nu prea se opinteşte nimeni să ne scoată din sărăcie. Nici guvernele, nici Veneţia şi nici Calea Lactee. Unii zic că nici măcar noi nu asudăm să ieşim din sărăcie. De Paşte, chiar dacă mulţi s-au împrumutat ori au amanetat lada de zestre a soacrei, au fost mai toţi boieri.