Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inainte de 1989, Vasile Gudulan facuse parte dintr-o Unitate speciala a Securitatii, infiintata printr-un ordin special al Ministerului de Interne pentru a contracara pericolul tot mai mare de a se ride de regimul socialist, dar mai ales de Marele Conducator.
Înainte de 1989, Vasile Gudulan făcuse parte dintr-o Unitate specială a Securităţii, înfiinţată printr-un ordin special al Ministerului de Interne pentru a contracara pericolul tot mai mare de a se rîde de regimul socialist, dar mai ales de Marele Conducător. Membrii Unităţii, aleşi cu mare grijă, îndeplineau diverse misiuni sub comanda unui colonel care scria scheciuri pe ascuns şi le publica sub pseudonim.
Unii, de exemplu, verificau pe teren nivelul de rîs pe care-l stîrneau bancurile cu Nicolae Ceauşescu. Sub acoperirea de fin din Paşcani care se duce la Bucureşti, la naşul său, cu o damigeană de zaibăr, lucrătorul se urca în tren şi, la vreun ceas de la plecare, cînd specialiştii psihologi de la Securitate stabiliseră că, într-un compartiment cu toate locurile ocupate, se crea atmosfera familiară propice încrederii reciproce (pe aceste calcule se bazau toţi informatorii de pe trenurile de călători cu vagoane compartimentate), trecea la acţiune.
Dă-l dracului de naş! – zicea el vesel, lăsînd impresia că a făcut cu ochiul – că doar n-o fi foc dacă nu ajung la el cu damigeana plină şi, scoţînd dopul de cocean (neapărat de cocean, aşa cereau procedurile standard ale unei acoperiri depline), turna direct din recipient în paharele de plastic pe care le scotea la ţanc, din servieta sa de angajat al CFR în timpul liber, un coleg al lucrătorului de la Securitate, cu care făcea echipă, şi dădea de băut celor din compartiment. Şi, uite-aşa, mai cu un păhărel de zaibăr (neapărat de zaibăr!), mai cu o bucată de cîrnat oferită de un al treilea lucrător, călătorind sub acoperirea de moşneag care mergea la fiică-sa, la Bucureşti (în care scop întrebase pînă atunci pe toată lumea cît stă trenul în Gara de Nord, că el coboară mai greu), uitîndu-se la ceas şi văzînd că
s-au scurs două ore fix, agentul zicea la un moment dat, clipind şiret din ochi:
– Hai să vă spun un banc cu nea Nicu!
În alte împrejurări, cei din compartiment s-ar fi prefăcut că nici nu l-au auzit.
Unii s-ar fi uitat pe geam, brusc impresionaţi de măreţele realizări ale regimului socialist, drept pentru care ar fi exclamat cît mai sonor:
– Vai, ce ogoare bogate! sau, vai, ce blocuri mîndre!
Alţii s-ar fi ridicat şi, întrebînd aşa, de florile mărului, nu ştiţi în ce parte e WC-ul? ar fi ieşit din compartiment, avînd grijă să închidă uşa cît mai bine. Acum însă zaibărul, dar mai ales felul de a fi al proprietarului de damigeană făureau atmosfera propice oricărei imprudenţe.
Inclusiv a celei de a accepta să asculte, într-un compartiment de tren, un banc despre Marele Conducător.
După ce-l spunea, cei din jur rîdeau după cum le era felul.
Mai mult, mai puţin.
Unii, totuşi prudenţi, nu rîdeau deloc.
Revenind la Unitate, lucrătorul întocmea o Notă de constatare privind periculozitatea bancului. Asta, fireşte, după ce apreciase cît de tare se rîsese la spusele sale. Pe baza acestor note, se întocmea lunar o listă cu cele mai periculoase bancuri cu şi despre Nicolae Ceauşescu. Prin banc periculos înţelegîndu-se cel la care se rîdea cel mai tare. Bancurile la care se rîdea cu lacrimi erau trecute pe o listă separată. Listele, împreună cu textele bancurilor (în ambele variante, scris şi audio), ajungeau pe filieră la Grupul de prelucrare, numit oficial Grupul de transformare a bancurilor hazoase în bancuri nesărate. Membrii Grupului, textieri recrutaţi dintre scriitorii satirici rataţi, lucrau pentru a le modifica astfel încît să fie mai puţin hazoase. Noua variantă a bancului era răspîndită în toată ţara de alţi lucrători, cu scopul vădit de a o înlocui pe cea originală.
Altor membri ai Unităţii Speciale li se repartizaseră caricaturile propuse spre publicare în presă. Beneficiind de un număr însemnat de colaboratori (caricaturişti, critici de artă, specialişti în psihologia receptării), aceşti lucrători se ocupau de dimineaţa pînă seara de caricaturile venite de la Cenzură. Cîtorva dintre ei, jucînd în acest caz rolul degustătorilor la concursurile de vin, li se punea în faţă, deodată, fără un anunţ prealabil, caricatura ajunsă la control. Dacă pufneau în rîs spontan, fără să vrea, caricatura era pe loc cenzurată.
Nu însemna că restul caricaturilor, care nu stîrneau rîsul, primeau automat viza de publicare.
Ele erau preluate de un alt Grup, care le studia cu atenţie, trecînd prin ciur şi prin dîrmon desenul, legenda, micile amănunte, cele mai multe scăpînd ochiului, pentru a se depista potenţialul de a stîrni rîsul de natură subversivă.
Puţine dintre ele primeau însă viza.
Vasile Gudulan nimerise într-unul din cele mai grele Departamente ale Unităţii: cel dedicat spectacolelor. De ceva timp, conducerea Securităţii constatase şi, evident, sesizase Direcţia de specialitate din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste că la mai toate spectacolele de teatru şi chiar şi la cele cu montări din tragici greci, se rîdea pe rupte. Cei de la Direcţia Teatrelor, luaţi la întrebări pe cale ierarhică, se apărau de acuzaţia că ar fi dat drumul unor texte cu şopîrle, înfăţişînd textele în original. În cazul tragicilor greci, chiar în elină, iar al lui Shakespeare, în engleza elisabetană. Nu conţineau nici o şopîrlă despre Epoca de Aur, fie şi din faptul că autorii muriseră cu mult înainte de apariţia acestei epoci pe plaiurile noastre. Cît despre autorii români, aceştia fuseseră verificaţi nu numai la texte, dar chiar şi la dosar.
Nu se descoperise nimic suspect. Cei de la Securitate contracarară, prezentînd acolo unde trebuie înregistrările filmate ale spectacolelor cu pricina. Nu mai era nici un dubiu: Se rîdea pe rupte. Cei de la Direcţia Teatrelor nu se lăsară nici ei mai prejos. Aduseră, la rîndu-le, înregistrările de la vizionări. Nu rîdea nimeni. Ba mai mult, atmosfera din sală era de o seriozitate copleşitoare.
– Ne credeţi proşti?!, săriră cei de la Securitate. Păi, e normal să nu se rîdă. Spectatorii de la vizionare sînt tovarăşi cu nivel politico-ideologic ridicat: membri ai Comisiei de vizionare, oameni din conducerea teatrului, lucrători din presa de partid şi, desigur, oamenii noştri. Noi ne referim la spectacolele cu oamenii muncii, nu la cele oficiale.
Disputa ar fi continuat aşa la nesfîrşit, spre paguba educaţiei socialiste, tot mai afectate de spectacolele la care se rîdea în chip contrarevoluţionar, dacă
n-ar fi intervenit Partidul. O comisie comună a Consiliului Culturii şi a Securităţii, condusă de un şef de secţie de la CC al PCR, trecu de urgenţă la analiza cazului. Şi după cercetări minuţioase (se comparară cele două înregistrări, fură disecate, la reluarea cu încetinitorul, secvenţele care stîrneau rîsul) se trase concluzia că sala rîdea la lucruri despre care nimănui dintre membrii Comisiei de vizionare nu i-ar fi trecut prin cap că e o şopîrlă.
N-a fost prea uşor să dea de capăt tărăşeniei. Membrii Comisiei comune puseseră de zeci de ori înregistrările de la vizionare şi cele din timpul spectacolelor propriu-zise, pentru a dibui de ce rîdeau în hohote cei din sală acolo unde nu numai membrii Comisiei de vizionare, dar şi ei, cei din Comisia de anchetă, nu găseau nimic de rîs. În unele cazuri, deşi ei, spre deosebire de oamenii muncii, nici măcar nu zîmbeau, pricepeau de ce se rîde şi se aplaudă zgomotos. Textele jucate, pînă şi cele clasice, conţineau replici luate de către spectatori drept aluzii la prezent. Cînd, de exemplu, Falstaff al lui Shakespeare răcnea, mîncău cum era, Ah, ce-aş mai înghiţi o bucată de carne!, sala se prăbuşea în hohote, deoarece şi cei din sală ar fi putut exclama la fel ca Falstaff. Apăreau însă şi replici cărora ei, oricît şi-ar fi bătut capul, n-ar fi dibuit în veci de ce stîrnesc rîsul sălii.
Tocmai un astfel de caz îi lumină asupra adevărului şi le dădu posibilitatea, în fine, să propună măsurile corespunzătoare. (Va urma)
