Romaneste, la misto

Nici o femeie nu mi-a vorbit tot timpul "la misto", asa cum fac de ani buni mai multi barbati.

Mi-am dat seama de asta, ca femeile nu simt nevoia sa se apere prin ironie de provocarea la un dialog grav, ce angajeaza idei cu remanenta sufleteasca, in ziua in care am fost luat "la misto" de o doamna care-mi inspira respect. Pe loc m-am considerat dezlegat de respect si i-am vorbit la fel, in doi peri, cu un soi de replica subtire care lasa, la despartire, senzatia ca ai ratat iarasi un contract uman important. Barbatii care-si vorbesc in permanenta cu doua intelesuri, din care cel direct e plin de zeflemea, ascund ceva. Se ascund in spatele malitiei. Amana un adevar care-i dezavantajeaza. Nici eu nu-s tocmai un tandru neconditionat, dar macar am o solutie, scrisul. Spovedania fata de mine insumi prin scris imi da adesea posibilitatea sa mut persiflarea in sarcasm. Or, de aici de la sarcasm pana la disperare nu mai e decat un pas. E ca si cum ti-ai schimba ochelarii din convex in concav si ai privi viata ca miopii, de foarte aproape, de la distanta de unde nu mai gasesti nimic comic.

Pe cativa din colegii cu care am lucrat as fi vrut sa-i ajut cam in felul in care ai dori sa-i dai unui balbait medicamentul de care nu avea cunostinta, ca sa nu se mai poticneasca in cuvinte. Neputinta de a-ti exprima suferintele e totusi o infirmitate. Imi venea sa le spun: "Hai, omule, zi-mi ce te chinuieste, ce te roade de esti atat de vesel toata ziua!". Dand ei totul in derizoriu, ma obligau sa ma port fals, sa mimez un tip de voiosie care de cele mai multe ori nu-mi pica deloc bine.

Pe masura ce te maturizezi, cauti tot mai des confesiunea, cauti oglindirea starilor care te muncesc in gandirea prietenilor, in apropiati. E tare chinuitor sa nu ai cu cine sa fii serios.

Ce m-a intrigat la doamna, despre care spuneam ca imi inspira candva multa consideratie, a fost contratimpul intre varsta si fina batjocura pe care incepuse sa o practice. Era ca o masculinizare. Parca mi-ar fi vorbit cu glasul altei persoane, decisa sa recupereze un pasiv de agresivitate.

La noi, la romani, mistoul e parte fireasca din orice conversatie. Cu nemtii, cu englezii, nu-i indicat sa dialoghezi in doi peri, deoarece iau tot ce spui in grav, ca pe ceva adevarat, care cere o participare, o rezolvare.

Cativa arhitecti, stabiliti in Olanda, mi-au spus ca le-au fost necesari niste ani, ca sa se dezbare de obiceiul de a dubla conversatia cu un substrat ambiguu, plin de apropouri intelese numai de compatrioti. O vreme au fost convinsi ca starea de voiosie a limbajului, ce-i incerca tot timpul, era o virtute, un plus national, dar, cum era obositor sa vorbesti la misto si tot tu sa te resimti de misto, au renuntat, asa cum renunti la un viciu, la fumat sau la sprituiala.