România în criză

Prestaţia Guvernului merită un calificativ: incompetenţă

Ceea ce frapează şi îndurerează cel mai tare privindu-i pe românii care se confruntă cu actuala criză globală, dar şi naţională, nu sunt atât sufe­rin­ţele existenţiale, cât confuzia exasperantă în care trăiesc. Oamenii nu ştiu exact ce li se întâmplă, de ce li se întâmplă, cât va dura, cum vor scăpa şi ce va fi după. Nu numai că luminiţa speranţei nu se vede, ci nici tunelul pe care să o apuce spre ea.

O presimţire rea bântuie pretutindeni: reducerile de salarii, pensii, ajutoare etc., ştiute sau dosite printre rândurile vreunei legi inepte, nu sunt suficiente şi de aceea nu sunt ultimele. Poate că astfel nu vom lăsa datorii generaţiilor următoare. Nu le vom lăsa însă nici zestre. În ceea ce îl pri­veş­te, Guvernul comprimă pres­ta­ţia sa la un singur calificativ: incompetenţă. Sunt atât de nevolnici guvernanţii, încât puterea pare vacantă. Or, vacanţa puterii naşte nervozitate socială. De astă dată ea demonstrează că originea cri­zei economice este criza demo­cra­­ţiei. Dintr-un ciclu elec­toral în altul au fost aleşi lideri ca­pabili să încarneze în mereu sporită mă­sură in­stinc­te­le cele mai rele ale electora­tului; ace­le instincte peste care numai o raţiune îndelung exersată poate trece. De la asemenea li­deri nu te poţi aş­tep­ta decât la poli­tica ţiganului Buridan, care, spre a eco­­nomisi, a decis să îşi înveţe mă­ga­rul să nu mai mănânce, re­du­cându-i gra­dual raţia de fân. Încercarea a reuşit, numai că, tocmai când se învăţase cu postul, mă­ga­rul a murit. Tot aşa şi preconizata po­litică de consolidare bugetară ar pu­tea reuşi, însă deficitul zero va fi re­zultatul asocierii unor consumuri zero cu zero venituri. Acesta este echi­librul cimitirelor. Mergând spre un atare deznodământ, prestaţia puterii politice actuale, chiar mânată de bune intenţii, apare ca o eroare atât de mare, încât echivalează cu rea-credinţa.

Ce este de făcut? În primul rând să refacem prin sinceritate, realism şi solidaritate legătura de încredere între conducători şi populaţie. În condiţiile actualului divorţ dintre elita politică şi societate, nici cel mai bun program anticriză nu poate reuşi.

În al doilea rând, trebuie reabilitată Constituţia. Aceasta nu este o împreunare arbitrară de enunţuri, ci un sistem de organizare a societăţii, în care fiecare drept se sprijină pe o obligaţie, iar obligţiile se spijină între ele spre a asigura armonia şi siguranţa întregului. Din păcate, Constituţia a fost practic desfiinţată, nimeni nemaiştiindu-şi locul şi nici unul nemaifăcând ceea ce trebuie în locul pe care îl ocupă.

În al treilea rând, să recunoaştem că ieşirea din criză pe seama săracilor este nu numai imorală, ci şi neeconomică. Spre deosebire de bogaţi, care în majoritate economisesc spre a cheltui apoi pe lux sau în speculaţii, săracii consumă imediat tot ceea ce câştigă şi astfel accelerează circulaţia banului, dinamizând economia.

În fine, să observăm că prima problemă a României nu este datoria publică, ci lipsa creşterii economice sănătoase. De aceea, politica fiscală şi bugetară trebuie îndreptată spre reluarea unei creşteri viabile. Impo­zitarea diferenţiată şi investiţiile strategice (inclusiv cele susţinute prin fonduri europene, dar şi prin acorduri cu ţări care beneficiază de creşteri economice mari, precum China) sunt răspunsuri date unei atari sfidări. Din păcate, întrucât statul nu funcţi­o­nea­ză, asemenea politici nu pot fi nici concepute, nici aplicate.