România şi FMI: confuzii inutile

România are nevoie de asistenţă financiară externă în condiţiile recesiunii mondiale, ale fugii capitalului din economiile emergente, supraîndatorării pe termen scurt a sectorului privat şi, nu în ultimă instanţă, neapartenenţei la zona euro ca protector în situaţii de mare volatilitate pe piaţa valutară.

Guvernul şi BNR negociază cu Comisia Europeană şi FMI un pachet de asistenţă vizând protejarea stabilităţii financiare, în principal. Merită să revin asupra unor aspecte ale acestui pachet de asistenţă, date fiind comentariile făcute în dezbaterea publică, mai cu seamă referitoare la implicarea FMI.

Ce contează în cel mai înalt grad sunt conţinutul asistenţei, condiţionalitatea ataşată. A avea rezerve faţă de abordări tradiţionale ale FMI nu înseamnă a respinge această instituţe. Este ca şi cum cei care au criticat măsuri ale administraţiei Bush, în varii domenii, sunt calificaţi automat ca fiind anti-americani. Viaţa a arătat cât de stupidă este această viziune, care nu ar explica revenirea la putere în SUA a democraţilor. Dar chiar FMI a recunoscut că a comis erori, de la construcţia unor programe de stabilizare până la subestimarea riscurilor sistemice în sistemul financiar internaţional. Chiar în relaţia cu România FMI a dat dovadă de inflexibilitate în perioada 1998-1999, când România a fost nevoită să se descurce singură în onorarea unor scadenţe (vezi precizări facute de Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel în economie, care era la vremea respectivă economist-şef la Banca Mondială). De aceea trebuie să negociem cu atenţie şi argumente (care există!!!) un acord care să ne ajute să trecem perioada ce vine cu daune cât mai mici.

Informaţiile vehiculate în ultimele zile (ex: scenarii privind evoluţia economiei şi deficite bugetare diferite) susţin pledoaria, inclusiv a subsemnatului, că a ţine mortiş de un deficit bugetar de 2% din PIB în condiţiile recesiunii internaţionale nu are sens. Când economia privată se comprimă şi pieţele externe se restrâng bugetul public trebuie, chiar dacă are o marjă foarte limitată de acţiune, să nu împiedice economia. Sunt de acord că nu ne putem permite să utilizăm stimulentul bugetar vârtos. Dacă încasările bugetare scad, un deficit mic ar favoriza intrarea în recesiune. Un deficit nu sub 3,5% din PIB este de dorit acum. Ajutorul unui an agricol bun este şi el iluzoriu, întrucât agricultura este în largă măsură nefiscalizată. Încasările bugetului depind de economia urbană.

Trebuie făcut în aşa fel, încât CE, FMI şi alţi finanţatori externi (dacă sunt) să sprijine statul român în dialogul cu băncile străine, astfel încât să nu asistăm la o reducere a liniilor de finanţare. Angajamentul unor bănci străine să nu transfere în străinătate din fondurile proprii este de salutat. Am avea aici de-a face, de facto, cu o restricţie în contul de capital. Din nou viaţa arată că atunci când pieţele financiare funcţionează cum nu trebuie intervenţiile administrative sunt folositoare. Cum arătam în articolul precedent, CE şi FMI trebuie să gândească şi la modalităţi de descurajare a atacurilor speculative împotriva leului.

România are nevoie de o centură de siguranţă, aşa cum aproape toate economiile aflate în afara zonei euro simt că trebuie să şi-o procure. Contează enrom însă cum este confecţionată această centură şi dacă la nivelul UE va exista înţelepciunea să se imagineze şi răspunsuri colective la efectele crizei.