România, tunsă de nimb.

Crepusculul de saptamana (zilele acelea in care, dupa ce ne-am pre­fa­cut ca facem cate ceva, recunoastem ca nu facem nimic), alintat in lumea selecta prin englezescul week-end, m-a gasit la Sinaia. Intre Sangeru si vechea "perla a Vaii Prahovei", azi cam prafuita, e o distanta de o zvarlitura de bat daca o tai peste dealuri. Cum mersul pe cal a fost inlocuit cu mersul in caii limuzinei, trebuie sa dai ocol pe la Ploiesti, sa-ti faci loc in harmalaia de roti si sa cauti, daca nu te-ai zapacit cu totul, incotro sunt Bucegii. Eram chemat de Adina Mandalac, prozatoare de talent, sa cuvantez despre romanul ei "Inceput si sfarsit", pe care de altfel l-am recomandat si sub iscalitura pe coperta cartii. Cine vine sambata, am intrebat-o eu, la o intalnire, hai sa folosim limbajul batatorit, cu cartea? Nimeni. Nu-i asa, zice autoarea. La Centrul cultural Carmen Sylva am gasit intr-adevar, spre surprinderea mea, o sala plina. Dascali din zona, ziaristi, cativa liceeni. N-a fost rau. Doi soti, el profe­sor de sport, ea asistenta medicala, au dezvoltat si un moment artistic, versurile recitate fiind ale subsemnatului. Artistii ma asigura ca n-au facut-o fiindca veneam eu, ci in gene­ral recita poezii de dragoste scrise de Lucian Avramescu. Incerc sa-i cred. Uneori ma mai vad si eu cu acest autor. Intalnirea a continuat la prietenul meu Gabriel Subtirelu, gazda desavarsita, ca si sotia lui, la fel de ta­nara in spirit ca si el si nitel mai mi­ca in buletin, unde am si innoptat. Seara s-a consumat frumos, intregita de compania a doi bucuresteni, Laura si Radu, convivi fara fasoane, costumati bine interior. In zori m-a trezit slujba de la biserica din curtea lui Sub­tirelu. La cate pacate sentimentale a faptuit, Gabi, care-i moldovean ca Stefan cel Mare, nu doar prin obar­sie, ci si prin apucaturi, s-a gandit sa se scoata cu Cel de Sus printr-o ctitorire cu cruce. Trag nadejde c-a reu­sit. A daruit biserica Jandarmeriei, dar inauntru, duminica, nu erau decat localnici civili, babute, copii si cativa turisti. Preotul e colonel (in sfarsit un popa care-si recunoaste gradul) si tine o slujba inspirata. Biserica, din lemn, e imbogatita cu icoane expresive, raspunzand intimitatii unei rugaciuni. Vocea calda a duhovnicului cu grad biruie muzica raului care canta neincetat sub geam.

Sinaia, pe care o rasfoiesc turistic, ma oboseste si ma dezamageste. Statiunea, candva cu stil, seamana cu o ciorba de potroace in care pui tot ce ai chef. Restaurantele, mai toate, sunt pustii. De altfel, pe toata Valea Prahovei, puncte de popas faimoase candva etaleaza o pustietate dezolanta. Doar pe firul de asfalt lumea trece in sus si in jos in nesfarsite coloane de limuzine. Unde s-or fi ducand, de unde or fi venind? Sa fie doar asta turismul, sa te sui la volan in Bucuresti, sa urci pana la Brasov si s-o iei indarat, multumit ca te-ai recreat? Urc, la Busteni, pe Strada Caraiman, spre hotelul unde trageam candva. Un glas de copil striga din amintire "partie", "partie" si trece la vale ca fulgerul. La Silva, loc de referinta al copiilor mei cand sunt mici, teleca­bina coboara cativa turisti care vin de pe platou si suie, plictisiti, alti cativa. Un barbat care reazima un perete de chiosc imi striga ceva. Mi-a placut, zice, dati in ei si urmeaza un text neaos, nu tocmai magulitor, adresat carmuirii de la Bucuresti. Si apoi tot el: Zici si zici degeaba! Cine sa te auda? Uite, zic, m-ai auzit matale. Si? – continua omul. Astia sunt mai rai ca omizile. In locul in care au ros ei nu mai ramane nimic. Merg mai departe. Senzatia este ca lipseste ceva, ca in viata noastra s-a instalat un fel de plictiseala de moarte, o neputinta de a straluci. Ma gandesc la nobila tinuta a statiunilor din Vest pe care am avut norocul sa le vad. Noi, oameni si locuri, suntem parca tunsi de zeitate.

Merg, intr-un final, la Peles. Aici, macar aici, Sinaia va rima cu ceea ce ea insasi a fost candva, egala, prin majestate, altor locuri celebre din lume. Un negustor ambulant te imbie cu un fel de aluat din nuca si miere, copt acasa si ambalat precar. Nu cumpara nimeni, spre disperarea nefericitului care este, presupun, si cofetarul produsului. Cativa copii se pregatesc sa intre in Palat. Aleile nu sunt aglomerate asa cum ma avertizase Subtirelu. Aud si doi turisti care vorbesc ruseste. Iata, avem si un infloritor turism international. O pereche tanara ma roaga s-o imortalizez, intinzandu-mi aparatul de pozat, in fata statuii lui Carol I. Apas pe declansator. Se vad in spate turlele, dimpreuna cu varfurile brazilor. Regele, nu doar in bronz, sta teapan, impune. Doar el nu e tuns de nimb. Incerc sa mi-l imaginez pe Basescu turnat in bronz si suit pe acel soclu. Nu-mi iese imaginea, nu se leaga. Apoi incerc sa mi-l imaginez pe Rege altoindu-i un dos de laba unui pusti, asa cum s-a petrecut la Ploiesti, scatoalca apartinand actualului pre­sedinte al Romaniei. Ma cutre­mur. Sunt doua lumi care nu se leaga, nu se imbina in nici un surub. In biserica din fata casei mele de la Sangeru se afla in pronaos o pictura in­fa­tisandu-l pe Mihai, tanar rege al Romaniei. Copil fiind, l-am crezut ca facand parte, dimpreuna cu sfintii zugraviti pe pereti, din lumea cereasca, cea prin care accedem si noi, muritorii de rand, la zeitate. De ce a fost tunsa chilug, de zeitate, tara mea? Cine si pentru cata vreme
ne-a confiscat nimbul?