Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O naţiune nu există numai prin conştiinţa unui trecut comun, ci şi prin viziunea împărtăşită asupra viitorului. Miturile fondatoare au funcţia de a inspira definirea ţintelor naţionale. Acestea sunt legitimate de origini şi sunt posibile întrucât sunt coerente cu originile.
Atunci când singura sursă a coeziunii naţionale este trecutul, adică atunci când o comunitate umană se identifică doar prin experienţele consumate fără a avea proiecte de viitor, naţiunea intră în comă istorică. O naţiune eminamente nostalgică cade în logica unei melancolii care o duce la stagnare şi de aici la depresie şi dispariţie. După ce şi-au construit miturile fondatoare care le-au permis să îşi asume identitatea latinităţii orientale, românii şi-au identificat ca bază geografică a securităţii spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, constatând că numai unirea politică în spaţiul respectiv le poate oferi puterea necesară spre a-şi îndeplini aspiraţiile la libertate, prosperitate şi demnitate, au adoptat proiectul unirii în România Mare. Ieşind învinsă şi micşorată din ultimul război mondial, naţiunea română şi-a propus recâştigarea independenţei. În măsura în care regimul comunist a promovat acest proiect, el a fost popular. Când din cauza erorilor ideologice independenţa României a ajuns nominală, acel regim a căzut de îndată ce încheierea Războiului Rece a oferit contextul favorabil. Marile proiecte naţionale care au urmat au vizat intrarea în NATO şi integrarea în UE; adică obţinerea securităţii printr-o alianţă politico-militară cu democraţiile euro-atlantice, precum şi prin dezvoltarea economică realizată pe calea punerii şi gestionării în comun cu democraţiile vest şi central-europene a unei părţi a resurselor româneşti. Evoluţia lumii – confirmată şi accelerată prin recenta criză geo-politică din spaţiul ex-sovietic şi de criza financiară cu origini americane – a dovedit că o asemenea asociere este necesară, dar insuficientă.
Cu o societate civilă care se comportă doar ca opoziţie miluită şi cu o clasă politică preocupată doar să strângă voturi promiţând ceea ce nu poate da, odată deveniţi membri NATO şi UE, românii au rămas însă fără proiect naţional. Alegători şi aleşi nu au nici o viziune asupra viitorului care să treacă de ziua de azi şi de alegerile de mâine. Cu toate acestea, obiectivele strategice ale României sunt clare: mărirea influenţei româneşti în cadrul UE şi mărirea influenţei UE în lume. Fără atingerea lor, orice discuţii despre bunăstare şi siguranţă, despre burse, salarii, rente şi pensii sunt simplă flecăreală de cafenea.
Pentru a deveni o voce europeană respectată, România trebuie să iasă de sub procedura de verificare (marginalizare) a Comisiei Europene, să-şi valorifice atuurile de avanpost la frontiera estică a UE, să intre în spaţiul Schengen şi în zona Euro. Pentru a deveni jucător influent în mecanismul echilibrului global de putere UE, trebuie să treacă de la stadiul pieţei comune la cel al unei federaţii de state-naţiune. Ce fac românii în acest sens?
În loc să se unească spre a scoate România din carantina europeană în care a adus-o reputaţia (parţial justificată, parţial inventată) de ţară coruptă, politicienii şi activiştii civici români îşi transferă la Bruxelles hărţuiala internă, spre nenorocul naţiunii şi satisfacţia celor care nu au nevoie de un jucător român la masa deciziilor europene. În loc să devină pilotul acţiunii UE la Marea Neagră, România, ţară cu interese vitale aici, preferă să fie purtătorul de cuvânt al SUA, ţară având în zonă doar interese periferice. Cât priveşte proiectele Schengen şi Euro, dezbaterea asupra lor este inexistentă. Discursul populist nu le permite să ajungă în atenţia publică şi să mobilizeze energiile naţionale.
Cu atât mai puţin românii visează la consolidarea UE. Nici o paralelă nu se poate face între starea de spirit care a pregătit unirea Principatelor sau naşterea României Mari şi implicarea românească în construcţia Statelor Unite ale Europei. Partidele nu au subiectul pe agendă. Presa nu îl consideră apt de audienţă. ONG-urile, ocupate să toace banii europeni, nu au timp de el. Marii analişti care trag sforile marionetelor politice îl ignoră. În concluzie, românii nu au un vis european. În lipsa lui vor avea parte de un coşmar naţional.
Citește pe Antena3.ro
