Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Părintele Cleopa, părintele Arsenie Boca, precum mulţi alţi sihaşti au folosit „Rugăciunea Inimii”, numită şi Rugăciunea Minţii sau Rugăciunea Minţii în Inimă. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; aceasta-i Rugăciunea Inimii. Acesta-i conţinutul „scurt”, dar puternic al tainicei rugăciuni, poate singura dintre toate rugăciunile ortodoxe, care implică respiraţia. „Fiindcă noi nu putem fi contemporani cu Iisus, este Iisus contemporanul nostru pe veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Numele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt şi Duhul lui Dumnezeu şi expiri duhul rău din tine”, explică părintele Arsenie Boca, dezvăluind astfel rostul minunatei rugăciuni.
Numele ei – adică Rugăciunea Inimii sau a Minţii – îi exprimă puterea de a crea legătura minţii noastre cu inima. Cheia este chiar Numele sfânt al lui Iisus, care – repetat fără oprire – întrerupe fluxul minţii negative, frânge duhul minţii lumeşti şi restabileşte comuniunea interioară cu Dumnezeu. Mulţi călugări o spun neîncetat, indiferent ce ar face. Dacă se plimbă, dacă gătesc, curăţă cartofi, sapă grădina sau privesc răsăritul de soare, ei rostesc rugăciunea, şi asta pentru ca inima şi mintea să nu rătăcească prin lume. Un film rusesc excepţional, „Ostrovul”, are ca subiect principal tocmai „Rugăciunea Inimii”, care – spusă neîncetat – transformă un om de rând într-un sfânt. Printre darurile tainicei rugăciuni se numără vederea în Duh sau clarviziunea, dar aceasta-i doar o consecinţă firească a rugăciunii, ca şi sfinţenia, şi nu scopul ei.
Această minunată şi puternică rugăciune, rostită fără încetare, poate fi de folos oricărui om de rând, în toate împrejurările vieţii sale. Fie în suferinţă, în durere, în bucurie, în joacă, pe vreme de restrişte sau pe vreme de răgaz, în tramvai, pe stradă, la petrecere sau în momente mai nefericite putem rosti neîncetat Rugăciunea Inimii. Putem face un mic altar de rugăciune în noi înşine, chiar dacă ne aflăm în împrejurări omeneşti obişnuite sau tocmai pentru că ne aflăm în ele. Tocmai pentru că mintea şi inima omenească sfârşesc prin a fi prinse în capcana de nestăvilit a gândurilor omeneşti, tocmai pentru că acestea-s pricinile reale ale suferinţelor, tocmai pentru că „răul” izvorăşte din ele şi se înmulţeşte în ele avem nevoie de un răgaz prin rugăciune.
Să ne luăm liber „de la mintea lumii”, să ieşim – măcar din când în când – din fantastica ei zdruncinare, să alergăm de bunăvoie către fiinţa noastră, în care Iisus ne devine „contemporan”, cum frumos a spus părintele Arsenie Boca. Sigur că mintea negativă ne va da prilej de poticnire în rugăciune şi avem să ne confruntăm cu asta de îndată ce prindem a o rosti. Căci „răul” nu se lasă dus cu uşurinţă, dar ce-i bun şi uşor, în acelaşi timp, pe lume? Ce-i adevărat, puternic şi hrănitor pentru suflet şi, în acelaşi timp, atât de uşor încât să nu ne încerce tăria, voinţa, dorinţa sau insistenţa? Lucrurile rele ale lumii sunt uşoare. Aproape că vin de la sine. De la sine vine gândul rău, nu ai nevoie să faci nici un efort pentru a-l gândi. Dar pentru gândul bun ai nevoie de curaj. De credinţă. De răbdare. De îngăduinţă şi de multă transpiraţie. În mod asemănător, pentru a rosti Rugăciunea Inimii avem nevoie de toate calităţile şi virtuţile interioare, care se consolidează pe măsură de trecem obstacolele mentale. Căci, dacă veţi încerca să spuneţi rugăciunea Domnească neîncetat, veţi observa că un fel de „altă minte” se gândeşte la problemele de zi cu zi.
În vreme ce tu spui „Doamne, Iisuse Hristoase, milueşte-mă pe mine, păcătosul”, mintea de zi cu zi îţi aminteşte că n-ai plătit nu ştiu ce factură, că te doare nu ştiu ce organ, că ţi-e frig sau ţi-e cald, că te-a părăsit X sau Z! Dar, văzând această curiozitate omenească prin proprie experienţă, putem înţelege că mintea omenească are atribute şi capacităţi încă necunoscute, dar care servesc perpetuării suferinţei şi întunericului interior. Rugăciunea Inimii tocmai asta face: spulberă roata măreaţă a minţii negative şi, în cele din urmă, ne împinge pe drumul care face legătura dintre inima şi mintea noastră. Adică, pe drumul care ni se dezvăluie în trăire, sub forma „nesfârşitei iubiri de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura”, cum a spus părintele Arsenie Boca.
