Salariu pe card

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘ - Mircea Badea
Conducerea instituţiei a anunţat că de acum încolo salariul se va da pe card. Adio vremurile când la uşa Casieriei se făcea încă de la prima oră o coadă de toată frumuseţea! Adio vremurile când casieriţa era, cel puţin pentru o zi, cea mai importantă persoană din instituţie! Mai importantă chiar decât directorul general.


În ziua aceea, ştiind că toate privirile se vor îndrepta spre ea, se coafa, se depila şi-şi punea o fustă nouă, păstrată special pentru asta. După ce lua banii de la Bancă (nu singură, ci însoţită de un bărbat din instituţie, ales, fireşte, dintre mai mulţi, că toţi se înghesuiau s-o însoţească) şi ajungea la instituţie cu maşina (ea n-avea maşină, dar în astfel de împrejurări era rugată să aleagă una), trecea pe lângă coada al cărei freamăt sporea la ivirea ei, răsucea cheia în broască, intra, se închidea pe dinăuntru şi se făcea că numără banii. La 10 fix, când se deschidea Casieria, ridica oblonul şi întreba: Cine-i primul? Ce vremuri frumoase erau!


Majoritatea funcţionarilor n-au văzut un card decât în filme. Peste tot, prin birouri, ba chiar şi la WC, se discută numai despre asta. Când li se dă cardul? Cum vor scoate banii? şi dacă aparatul le înghite cardul? Poţi scoate mai mulţi bani decât ai pe card? În fine, au început operaţiunile de trecere a salariului pe card. Mai întâi, a fost instalat în hol un bancomat. O ladă argintie, ca o cutie poştală mai mare, scoasă dintr-o dubiţă de nişte inşi în veste roşii, cu şepci de ciclist şi veseli, cam prea veseli pentru dimineaţa în care se aflau.


O dată cu bancomatul au fost afişate şi instrucţiunile de folosire. Unele limitate doar la text pur şi simplu. Altele înfăţişând prin imagini didactice paşii necesari pentru a scoate o sumă de bani. Toată instituţia şi-a făcut timp să treacă prin hol şi să citească instrucţiunile. A fost un bun prilej pentru cei umblaţi prin străinătate să se dea mari. Nu s-au distribuit cardurile încă. Astfel că mulţi fac repetiţii cu bucăţi de cartoane. Unul încearcă să vâre bucăţica de carton în fantă, spre indignarea celor din jur. În fine, fiecare a primit cardul. La scurt timp după aceea, fără să fi anunţat cineva oficial, toţi din clădire ştiau că li s-a vârât salariul. Aflând vestea, unii au scos din buzunar bucata de plastic şi s-au apucat s-o pipăie, s-o cântărească. Se părea că a devenit mai grea. Şi cum se găseau, normal, şi neîncrezători, susţinătorii tezei le puneau cardul în palmă.

– Daaa..., parcă-parcă e mai greu decât în urmă cu câteva zile!


Nici n-apucă vestea să treacă dintr-un birou într-altul, încheindu-şi călătoria în cămăruţa ţaţei Veta, unde intrase degrabă, deoarece aici se găseau doar cele câteva mături cu coada ruptă ale ţaţei Veta, că în hol se şi născu şi crescu o coadă de toată frumuseţea. Toată lumea se înghesuia să-şi ridice salariul. Nu pentru că ar fi avut nevoie, ci pentru a verifica dacă aparatul merge. Şi, culmea!, acesta mergea. Mergea din plin, duduia, s-ar fi putut spune, deşi n-avea motor.


Veniseră şi din clădirile vecine, deşi aici salariul se dădea mai departe ca pe vremuri, la casierie. După ce-şi scoteau banii, mulţi cu ajutorul celor din spatele lor, toţi se retrăgeau într-un colţ al holului, unde-i numărau. Când terminau, în priviri li se aprindea o luminiţă de invidie.

– Al dracului aparat, n-a greşit nici măcar cu o virgulă! Le-a dat salariul până la ultimul ban.


Pe acest fond de entuziasm, îşi făcu apariţia Maria, casieriţa. Nu i se desfiinţase postul, cum se temuse; îi rămăseseră multe operaţiuni cu bani cash. De cum se anunţase introducerea cardului nu contenea să-i avertizeze că vor fi probleme, că o să vadă ei cum o să le dea mai puţin, ba chiar şi cum aparatul o să le înghită cardul. Aflând că toată lumea din instituţie s-a strâns în hol să-şi scoată salariul, casieriţa a coborât şi ea, în continuare sceptică în privinţa cardului. Bancomatul funcţionează perfect. La început neîncrezători, cei din instituţie devin tot mai entuziaşti. Mai ales că la un moment dat, pentru a spori încrederea în acest instrument modern, însuşi directorul a venit să-şi scoată o parte din salariu.


Deşi erau în plin program de lucru, cei din instituţie nu s-au întors în birouri: continuă să stea acolo şi să discute despre card. Nimeni nu vine la casieriţă pentru a-i spune că s-a înşelat. Ea însă simte că toţi îi fac sâc. Astfel că, după un timp de stat într-un colţ, vânătă de ciudă, cu buzele strânse, de a început să circule zvonul că i-a murit cineva apropiat, îşi ia inima în dinţi şi se aşază la coadă. Când îi vine rândul, scoate cardul şi-l introduce în bancomat. Aparatul are să i-l înhaţe şi atunci ea va face suficientă gălăgie pentru a strica sărbătoarea care o scoate din sărite.


Bancomatul îi ia cardul, dar i-l restituie corect, împreună cu salariul, deşi ea a bătut o sumă dublă, în speranţa că-l va strica. Cum nu-i vine să creadă ochilor, a rămas cu banii şi cardul în mână, incapabilă să se mişte de acolo. După un moment de agitare, următorul de la coadă o dă la o parte şi vâră cadrul său. Casieriţa s-a prostit de-a binelea. Rămâne acolo, la vreo jumătate de metru de aparat, cu banii în mână până seara, când îşi dă seama că în jur nu mai e nimeni.