Serviciul funerar / Direct în Rai (III)

LA NEVOIE  •  FIRMA LUI CULAI COJOCARU PUNEA LA DISPOZIŢIE SPECIALIŞTI ÎN IMAGINE

Astfel că Direct în Rai dădu lovitura pe piaţa de profil, oferind pachete de servicii funerare complete. Contra unei sume piperate, firma se ocupa de toată afacerea: de la luarea mortului de acasă până la ultima lopată de ţărână aruncată peste sicriu. Erau, în funcţie de preţ, desigur, şi pachete parţiale. La acestea, partea religioasă rămânea în grija clientului. În general însă erau preferate pachetele complete. Omului cu bani i se dădea la început, când contacta Departamentul de marketing al firmei, un pliant. Din el îşi putea alege nu doar serviciile, dar şi calitatea lor. Putea opta, de exemplu, între diferite grade de confort al sicriului. Avea la dispoziţie sicrie simple, din lemn de stejar, pentru cei care ţineau la tradiţiile strămoşeşti. Dar şi sicrie frigorifice, în stare să păstreze ani întregi temperatura sub zece grade graţie unor baterii fără moarte, folosite de americani la modulele trimise pe Lună. Pentru că erau foarte scumpe, clienţilor li se oferea drept bonus o trusă de machiaj pentru cel decedat, cuprinzând cinci flacoane de fond de ten şi un pacheţel de hârtie de demachiat în cazul în care răposatul ar fi vrut să nu i se usuce pielea. Putea opta, de asemenea, între diferite trăiri artistice ale bocitoarelor, actriţe de meserie. Se înţelege că bocitoarele care abia absolviseră Academia de Artă Teatrală costau mai puţin decât cele care debutaseră deja în teatru sau în cinematografie. Actriţele consacrate costau foarte mult. Iar dacă aveau şi un premiu de interpretare la Festivalul de la Cannes te făceau să scoţi din bancă suma necesară unui Mercedes. După ce, de obicei, clientul tranşa rapid chestiunea (vreau pachetul cel mai scump!), semna contractul, achita suma (cash sau prin bancă), lăsa un ciubuc domnişoarei de la marketing, împreună cu o carte de vi-zită (nu se ştie niciodată când îi putea deveni amantă!), firma lui Culai Cojocaru se ocupa de toate: de dric, de muzica funerară, de preoţi, de bocitoare, de gropari şi de pomana de la întoarcerea acasă. La nevoie – dar tot contracost – clientului i se puneau la dispoziţie specialişti în imagine. Dacă era un om public, politician sau vedetă tv, într-un cuvânt, dacă se ştia pândit de presă, consilierii firmei îl sfătuiau cum să se comporte, în aşa fel încît să pară că suferă amarnic pentru dispariţia mamei sau a tatălui. De regulă, i se propunea un proces ascendent de jelire. La început, la plecarea spre cimitir, o tristeţe întipărită pe faţă, iar la sfârşit, când se arunca prima lopată de pământ, o izbucnire în plâns.

Erau şi clienţi care întrebau dacă n-ar fi cazul să schiţeze gestul de a sări în groapă.

– Nu! Li se răspundea ferm, dar politicos. Era destul de riscant. Firma se confruntase la un moment dat cu un caz în care clientul schiţase gestul, cei angajaţi să-l oprească nu-l sesizaseră, şi atunci respectivul se văzuse obligat să sară în groapă. Îşi scrântise un picior. Izbucnitul în plâns – trăgeau linie consilierii – e suficient pentru a exprima durerea. Nimeni nu poate pretinde mai mult unui fiu, oricât de mult şi-ar fi iubit părintele.

Trupul celui dispărut, cum îi spuneau neamurile sau, pur şi simplu, mortul, cum îi ziceau lucrătorii, era adus peste noapte, cu o camionetă, la sediul firmei. Aici se făceau toate pregătirile, pentru ca a doua zi convoiul funerar s-o pornească spre cimitir. Astfel că nu era oră lăsată de Dumnezeu în care Intrarea sau, mă rog, Fundătura Fericirii să nu fie scena măreţului spectacol al mortului dus la groapă: prapuri, popi îngânând pe nas melodii triste, fâşâitul dricului pe caldarâm, strigătele dramatice ale bocitoarelor, suspinele mai mult sau mai puţin impresionante.

La început, spectacolul acesta stârni curiozitatea celor care locuiau de o parte şi de alta a străzii. Pensionari de la Întreprinderea comunală de transport în comun sau de la Serviciile financiare sau de la Cartea de muncă se opreau din trebăluitul prin grădinile de zarzavat sau prin livezile mici, populate de meri proaspăt văruiţi, şi veneau până la gard. Alţii se întrerupeau din activitatea lor zilnică obişnuită – completatul de cuvinte încrucişate sau mustrarea unui nepot neastâmpărat sau urmăritul unei telenovele (în reluare) la televizor – pentru a urmări târârea convoiului.

Cu timpul se plictisiră.

Astfel că alaiul trecea acum pe lângă porţile ferecate fără a produce nici un eveniment notabil în afară de sperierea vreunei găini care ieşise din curte în căutarea a ceva de ciugulit. Şi poate că alaiurile s-ar fi perindat aşa ani în şir, iar firma Direct în Rai ar fi prosperat, aducându-i lui Culai Cojocaru un nou Mercedes sau un nou yaht, deşi în zonă nu era apă nici măcar pentru o bărcuţă de hârtie, d-apoi pentru ditamai ambarcaţiunea, dacă, la un moment dat, în gospodăriile aşezate de o parte şi de alta a străzii nu s-ar fi ivit nişte fapte alarmante.

La început mărunte, scăpând până şi celui mai ager ochi, tot mai mari cu trecerea timpului şi tot mai vizibile, dar mai ales tot mai neliniştitoare.

Într-o dimineaţă, Paraschiva Motolea, văduvă de mai mulţi ani (bărbatu-său îi murise la o surpare de mal), se sculă devreme, ca de obicei şi, fără a se schimba (dormea într-un trening rupt), merse să dea la găini şi la porc. Găinile i se părură niţel melancolice. Nu luă în seamă asta. Le tăiase cocoşul cu vreo câteva zile în urmă şi, de atunci, înamorate de el cum fuseseră cu toatele, sufereau pe tăcute.

Porcul, în schimb, o ului. De obicei, cum se apropia de coteţ, sărea în picioare şi, tremurând din toate şuncile, dădea fuga la jgheab, cu râtul tot numai duioşie. Acum însă, deşi îşi făcuse apariţia la gărduleţ cu ligheanul de tărâţe, porcul şedea mai departe lungit în noroi. Când îi puse în troacă mâncarea, catadicsi să ridice spre ea o privire în care se citea jalea cea mai adâncă. Altădată, ar fi luat un arac şi l-ar fi împuns cu vârful, să se scoale de acolo, din noroi, unde se tăvălise ca porcul. Acum, fără să ştie nici ea de ce, Paraschiva simţi nevoia să deschidă portiţa şi să se apropie de el. Porcul îi făcu semn să se aplece asupra lui. Cu o voce tremurândă, o întrebă, la ureche, dacă e adevărat că o să-l taie de Crăciun. Evident, Paraschiva Motolea pentru asta îl luase şi-l îngrăşase. Acum însă, vocea lui pierită o impresionă atât de tare, încât, bâlbâindu-se niţel, îi spuse că nici prin cap nu i-a trecut aşa ceva. Porcul se învioră ca prin farmec. Se ridică greoi pe picioarele sale butucănoase şi se îndreptă spre troacă. Paraschiva reveni la sentimente mai bărbăteşti.

– O să-l tai totuşi, îşi spuse în gând.

 Porcul se opri din clefăit şi ridică spre ea râtul.

– M-a auzit! – tresări Paraschiva Motolea – şi hotărî că de acum încolo trebuie să fie mult mai atentă cu el.

A fost un prim semn ciudat petrecut în cartier.

Urmară alte şi alte semne.

Neluţa Purcărea descoperi că ridichile păliseră. Merele lui Vasile Norocea nu se mai înroşiră, dar mai ales rămaseră acre. Păsările din copaci nu mai ciripeau vioi ca altădată, iar rândunica din cuibul lui Culai Cârstocea fu văzută ştergându-şi pe furiş o lacrimă. Ceasurile de perete rămâneau în urmă. Lumina din becuri scădea seară de seară în intensitate, ca şi cum abia ar mai fi răsuflat.