Şi-a aprins ţigara de la stâlp

Totul a pornit de la o cutie de chibrituri pe care o primise cadou de la nişte cetăţeni în tricouri bălţate şi şepci cu cozoroc scurt. Dumitru Stancu se angajase ca cioban la turma de oi de protocol a unui om de afaceri din Floreşti. În week-end, respectivul avea drept oaspeţi la vila sa din munţi perechi din lumea bună a oraşului.

Somnului binefăcător de după masa îmbelşugată îi urmau fel de fel de distracţii. Una dintre ele consta în mulsul oilor. Femeile, mai ales, se dădeau în vânt după distracţia asta. Încercau şi ele trăirile unei ciobăniţe, ştiut fiind că ciobanii erau bărbaţi vânjoşi, buni la pat.

Soţii lor aşteptau cu mare încântare momentul când doamnele şi domnişoarele se aşezau pe scăunel cu poalele sumese şi apucau cu mânuţele lor fine ţâţa oii. Unii, pentru că merita să vezi pulpele desfăcute, ba chiar şi chiloţeii mulgătoarelor mai tinere. Alţii pentru că, deşi n-o mărturiseau, mânuţa nevestii pe ţâţa oii îi ducea cu gândul la alte lucruri, pe care, oricât se străduiseră ei să sugereze că le-ar vrea, nevestele se codiseră să le facă.

Dumitru Stancu traversa şoseaua cu turma sa, prevăzută cu tot ce-i trebuie: dulău de stână, mergând cu limba scoasă, berbeci păşind falnic şi măgarul, care se oprea din când în când şi răgea didactic. Traficul se blocase pe ambele sensuri. Conducătorii auto nu făceau scandal. Coborâseră din maşini şi fotografiau de zor alaiul cu telefoanele mobile. Câteva domnişoare veniseră chiar lângă turmă şi încercau să mângâie măgarul. Dumitru Stancu urmărea scena uşor neliniştit. Se temea ca porcul ăla de măgar să nu-l facă de ruşine, intrând brusc în erecţie.

Mai avea puţin şi ultimele oi părăseau şoseaua, azvârlindu-se peste şanţ, în miriştea din cealaltă parte a drumului, când de el se apropiară mai mulţi cetăţeni cu tricouri bălţate. Descinseseră dintr-o dubiţă pe care scria: "Spune-mi ce te doare!".

Nu, nu era o echipă medicală, ci una de campanie electorală. Deşi prin multe sate de pe parcurs, stârnite de îndemnul de pe dubiţă, babele ieşiseră la poartă, ca să se plângă că le doare burta, caravana voia să afle ce-i doare pe cetăţeni din punct de vedere politic, şi nu medical.

Un ins din grup îi dădu lui Dumitru Stancu o cutie de chibrituri, spunându-i totodată să-l voteze pe cetăţeanul al cărui chip ţinea loc de etichetă. Dumitru Stancu nu era fumător. E drept, uneori îşi aprindea câte o ţigară. Făcea asta însă când primea una de la cei din jur, fumători înrăiţi. După primele fumuri se îneca, se înroşea, prindea să tuşească, într-un cuvânt, îi făcea rău, dar el nu se lăsa până n-o dădea gata. Îi era nu ştiu cum să arunce ditamai ţigara, care costa.

După ce luă cutia, ceru şi o ţigară. Cel care i-o dăduse nu fuma. Unul dintre cei care-l însoţeau se căută prin buzunare, scoase o tabacheră, de pe care făcea cu ochiul o jună cu tendinţe de îngrăşare, şi i-o întinse. Dumitru Stancu luă o ţigară, o puse după ureche şi sări şanţul în mirişte. După ce traficul reveni la normal, scoase cutia şi dădu să-şi aprindă ţigara. Se chinui zadarnic cu beţele de chibrit dinăuntru. Unele nu se aprindeau. Altele se aprindeau, dar se stingeau imediat cu un sfârâit neliniştitor.

Nu puţine explodau în loc să ia foc. La un moment dat, o ţandără încinsă din gămălia unuia a fost cât pe-aci să-l lase fără un ochi. Vârî cutia în buzunar cu gând s-o dea unui prieten, să se distreze văzându-l cum se chinuieşte şi el. Ţigara trebuia aprinsă totuşi. Dacă tot o luase, era musai s-o fumeze, că doar n-avea s-o arunce. Atunci văzu stâlpul de înaltă tensiune.

Fără a mai sta pe gânduri, îşi scoase pălăria, să nu i-o zboare vântul, şi se căţără pe stâlp cu ţigara în gură, s-o aprindă de la una dintre sârme. Avu mare noroc. Timpul fiind uscat, sârma nu-l făcu scrum. În schimb, scuturându-l zdravăn, căzu de la înălţime şi muri pe loc, zdrobindu-şi capul de borna din marginea şoselei. Aşa cum avea să constate ancheta, borna n-avea ce căuta acolo, deoarece punctul la care se făcea un număr exact de kilometri era niţel mai departe.
*




S-au luat din cauza Papei
Gheorghe Şonţu şi Sile Şovăială au fost prieteni la cataramă până în acea zi blestemată pentru amândoi, când se luară la bătaie cu pumnii în faţa cişmelei din Centru. Din cauza asta - avea să se specifice în raportul Parchetului de arestare preventivă - a fost perturbată grav buna aprovizionare cu apă potabilă a localităţii. Gospodinele care veniseră la cişmea cu găleata, să ia apă pentru a pregăti prânzul, fură nevoite să facă drum întors.

Când luă sfârşit bătaia, reveniră la cişmea hotărâte să ia apă cu orice preţ. Chiar şi cu cel al vieţii, deoarece prânzul nu mai îngăduia amânare. Între timp însă, cişmeaua dispăruse.

În toiul confruntării, Gheorghe Şonţu o smulsese din beton cu scopul vădit de a-i arde una lui Sile Şovăială. Acesta o rupsese la fugă. Gheorghe Şonţu se luă după el, cu cişmeaua în mână. Cum celălalt fugea zdravăn, Gheorghe Şonţu se pomeni la un moment dat afară din sat, în marginea terenului arabil care se întindea până hăt departe, spre Drumul European. Într-o mână avea cişmeaua. În cealaltă, jumătate din cămaşa lui Sile Şovăială. Cămaşa i-o dădu prietenului său, cu care se împăcase pe drum, în timp ce se fugăreau. Cişmeaua o azvârli cât colo. Se luară din nimic.

Gheorghe Şonţu, paznic la CAP, îl rugase în genunchi pe Sile Şovăială să nu mai vină să fure ştiuleţi în timp ce el era de serviciu. Poate fura cât îi vrea inima. Să facă asta însă în timp ce e de serviciu alt paznic. Se întâlniră la cişmea. Gheorghe Şonţu se oprise ca să bea apă. Sile Şovăială, ca să-şi spele cizmele de cauciuc, pline de noroi după ce încercase să prindă peşte cu mâna în balta din marginea satului.

Gheorghe Şonţu îi zisese celuilalt aşa, în treacăt, pe post de capăt de taifas:
- Iar ai furat ştiuleţi în timpul serviciului meu!
Nu era nici măcar un reproş. Era o simplă constatare. Ceva în genul: iar ţi-ai pus pălăria asta verde!

Altădată, Sile Şovăială nu i-ar fi răspuns. Sau, cel mult, i-ar fi zis: Fii serios, cum crezi că am putut să fur în timp ce eşti tu de pază?! Acum însă era cu capsa pusă. Peştele pe care încercase să-l prindă cu mâna zvâcnise încolo şi încoace prin baltă. Îndârjit, vârâse mâinile în noroi până la coate, pipăind de la un mal la celălalt. Deşi se mânjise de noroi din cap până în picioare, nu prinsese peştele.

Îi rămăsese de la alergatul inutil o bucată bună de furie pe care, venind încoace, spre cişmea, căutase să şi-o reverse pe cineva. Nu întâlnise pe nimeni în cale care să-l scape de ea. Dăduse la un moment dat peste un gânsac care, de cum îl văzuse, prinsese să sâsâie agresiv la el. Sile Şovăială se repezise să-i ardă una. Din nenorocire, în loc să-l înfrunte, cum se aştepta, gânsacul, laş, o rupsese la fugă.

- Şi cine oi fi tu, mă rog, să nu fur ştiuleţi când eşti de serviciu, Popa de la Roma?
- Papa, boule!, îi replică Gheorghe Şonţu, nu popa, nici măcar asta nu ştii.
- Mă faci pe mine prost?!, răcni Sile Şovăială şi, fără a mai aştepta un răspuns, se năpusti asupra celuilalt cu pumnii.

La proces, avocatul lui Gheorghe Şonţu ceru să fie chemat ca martor Papa, dar judecătorul nu-i admise cererea.