Şi dincolo de ploaie ce e?

Zile de furtună în Bucureştii aceştia trişti şi tot mai distanţi. Zile de tunete şi fulgere, de zgomot şi de raze violente, de minciună şi de adevăr, de slăbiciune şi de promisiuni. Zile de ploaie deasă, ca marile ploi dintre micile anotimpuri, pe care noi, simpli trecători prin aceste destine, nu suntem în stare să le trăim aşa cum trebuie şi să le înţelegem dincolo de primul strat de aparenţă, un strat subţire şi diafan, care nu se poate opune curiozităţii. Zile de nebunie în trafic şi de nelinişte sufletească, în care prea puţine ne mai pot confirma rostul pe lume. Zile de cenuşă şi de lacrimă, în acestă aberantă hemoragie cu trăsnete şi cu nimicuri care provoacă despărţiri. Zile de da şi de nu, într-un oraş care nu se mai poate ţine singur pe picioare, care nu mai are voce să strige şi zâmbet să zâmbească amar, un oraş care s-a născut gata rătăcit, în care nici semafoarele nu mai au curaj să-şi ţină roşul aprins până la capăt. Zile de haos şi de miros de tei, în care nu se poate face mare lucru pentru un “mai bine” clişeistic şi nevrotic, în care nu mai înţelegem şi nu mai vrem să recunoaştem că suntem depăşiţi de situaţie, depăşiţi de cantitatea de apă şi de cantitatea de lacrimi care se arată la orizont. Zile de furtună în Bucureşti în care nu mai e nimic de făcut pentru salvare, în care singurul cuvânt valabil e cuvântul de rămas-bun, de bun rămas, de adio şi de la revedere, o revedere la fel de nesigură ca mai toate planurile scrijelite furios în băltoacele de afară, o revedere aflată sub semnul îndoielii şi a codului portocaliu. Suntem mici, mult prea mici, suntem puţini, mult prea puţini, suntem plictisiţi, mult prea plictisiţi. Ne trece şansa, ne amorţeşte anotimpul şi noi, din păcate, nu facem nimic, nu mişcăm deloc, pentru că habar nu avem ce e dincolo de ploaie şi ce e dincolo de lacrimă. Probabil miros de pământ ud şi de frunze pregătite de moarte.