Şi sărăcia are o patrie

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Copil fiind, n-am ştiut că sunt sărac. Mama nu se văita, nu aveam cu cine să mă compar, cât despre mâncare, toată era bună, fiindcă îmi era foame tot timpul. A fost un noroc. Sărăcia, conştientizată de mic, te urmăreşte toată viaţa.

Am stat la masa unui armator grec bogat, a unui om cu stare, prin urmare, o singură dată, la vârsta de 10 ani, şi nici până azi nu m-am dumirit dacă mi-a plăcut sau doar m-a impresionat. N-am recunoscut bucatele de pe masă, iar delicatesurile m-au stricat la stomac şi o săptămână întreagă n-am mai fost om. Când nu compari, tot ce ai şi tot ce eşti aşa trebuie să fie. Tot ce-i în plus e prilej de mulţumire. Dacă însă eşti sărac şi nu eşti ignorant, existenţa e un chin.

De aceea ar trebui să vorbim de sărăcie cu definiţii naţionale, continentale şi, când ajungem la individ, cu definiţii de familie. Sărăcia românească n-are nici un element comun cu sărăcia olandeză. În Olanda, autohtonii moştenesc locuinţele cu tot ce e în ele. Leneş şi nechibzuit să fii şi tot ai ceva de vândut ori o avere de risipit. Am cunoscut în Haga un amărât din Ungaria cazat la un hotel pentru năpăstuiţii sorţii. Erau acolo săraci din toată lumea, nu şi olandezi get-beget. Cine a călătorit în India, Thailanda, Afganistan sau Columbia a realizat uriaşele decalaje sociale şi faptul că sărăcia acolo e fără soluţie. În România, sărăcia are soluţii. Partea proastă e că ne raportăm numai la lumile îndestulate. E un gen de fudulie care ne costă. Ne descurajează. Creşterea economică, oricât ar fi de spectaculoasă procentual, pare să însemne tot statul pe loc.

Creşterea poate fi înţeleasă şi trăită cu profit spiritual numai dacă ne comparăm cu naţiunile care nu mişcă deloc. Românii care nu cunosc şi alte ţări au tendinţa să se considere săracii săracilor. Cei umblaţi sunt rezonabili în opinii şi aş zice chiar consolaţi. Dacă nu aşteaptă mare lucru în timpul vieţii, ştiu cel puţin că avem o sărăcie de tip european, care e ameliorată. Avem şi noi o câtime din populaţie în stradă, dar dacă vezi Oraşul Morţilor din Cairo faci pentru totdeauna diferenţa dintre câtime şi starea generalizată. Oraşul Morţilor e un cimitir enorm ocupat de sărăcime. Un cimitir locuibil devenit obiectiv turistic sub acoperire, nerecomandat. Străinii îi văd de afară, văd sărăcia globală şi, ca tot ce-i mult, rămâne în memorie, şi încă într-un chip paradoxal, nu ca un necaz omenesc, ci ca spectacol. Sărăcia noastră, ca să poată fi pusă într-o ecuaţie socială cu soluţii, trebuie mai întâi măsurată, recunoscută de toată suflarea şi pusă corect în context european. Altfel, rămâne o frustrare de masă şi când n-o să mai fie, o problemă de mare cuprindere.