Slalom printre inflaţie, şomaj şi credite în scădere

Balanţa comerţului cu străinătatea - ca orice balanţă - are două talere. Pe unul cântărim exporturile. Pe altul importurile. Din ianuarie până acum, timp de mai bine de patru luni, am avut nu numai căderi record de exporturi, ci şi căderi record de importuri.

Şi, iată, am obţinut o remodelare a deficitului extern. Dar cu un preţ mult prea mare: contracţia creşterii economice. Dacă aşa stau lucrurile, mai reprezintă exporturile o locomotivă a creşterii? Teoretic da, practic nu. De altfel, nu mai avem prea mult export de adăugat ca să crească Produsul Intern Brut. Şi nici import. Nu putem adăuga nici prea multe servicii pentru populaţie, căci noi nu suntem încă tari în acest domeniu. Ne bazăm însă pe acumularea brută de capital fix, pentru că investiţiile ar putea să fie în creştere.

Astăzi, însă, nu mai putem merge înainte fără bani adevăraţi, fără bani sănătoşi. Mai cu seamă acum, în vremuri de criză, economia românească va fi obligată să-şi consolideze trei importanţi stâlpi de susţinere:
1) o expansiune semnificativă a producţiei în sectoarele cu deschidere pe pieţele interne şi externe;
2) capacitatea de a realiza valori adăugate nu din creşteri cantitative, ci din surplusuri de competitivitate;
3) o eficienţă rezultată cu deosebire din scăderea costurilor de producţie. Dacă nu vom scăpa însă de povara inflaţiei, dar şi de frica de inflaţie, nici una dintre cele trei tendinţe nu-şi va afla împlinirea. Şi dacă nu va fi stăvilit şomajul.

Economia priveşte acum cu speranţă spre bănci, al căror rol nu se rezumă în nici un caz la simpla redistribuire a banilor. Adică la a aduna bani (în depozite bancare) de la cei care economisesc, pentru a-i împărţi apoi pe criterii profitabile (prin credite) celor care au nevoie imediat. Economia românească, acum, are nevoie de bani. Şi încă de bani mulţi. Asta nu înseamnă însă că simpla solicitare a creditului trebuie să însemne şi acordarea lui. Băncile vor acorda credite numai celor care prezintă proiecte atractive şi contra unui preţ (dobândă) pentru serviciul făcut.

Sistemul bancar nu-şi poate abandona funcţia de multiplicator al banilor. Aşa că nu va avea încotro şi va continua să impulsioneze investiţiile şi consumul. Şi, prin urmare, producţia. E aici o întreagă "alchimie". La bancă vin cei care au adunat ban cu ban şi aduc în depozite, cu încredere, agoniseala lor. Dar asta nu înseamnă ca banca, în căutare de bani, să-i transforme în reţineri.

Rostul băncilor este acela de a face bani, şi nu de a pierde bani, aşa că dintr-un ban ce-i este încredinţat trebuie să scoată mai mulţi. Ar fi absurd ca, pentru acest serviciu, băncile să nu-şi primească răsplata. Fără a face însă cămătărie. Băncile, în efortul de a aduna banii populaţiei, trebuie să se bazeze pe doi importanţi factori de atractivitate: dobânda şi încrederea. Nimeni nu-şi încredinţează economiile unei bănci dacă nu are încredere. Nimeni nu-şi încredinţează economiile unei bănci care nu-i dă un câştig. În termeni reali - şi dacă nu e convins că banii lui nu numai că vor fi protejaţi de inflaţie, dar îi vor aduce şi acel câştig numit dobândă reală. Fără această convingere, cel care economiseşte va ocoli sistemul bancar. Ei bine, banca, după ce a primit banii, nu-i încuie în case de fier, ci caută plasamente rentabile. Desigur, plasamentele rentabile sunt riscante. Dar fără risc (cântărit desigur cu prudenţă) nu există câştig.