Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt în codrii Suhardului, la câteva zile după goana unei vacanţe europene care îmi arătase că "abyssus abyssum invocat". Faptul nu l-am simţit însă în forfota trotuarului vreunei metropole şi nici în vuietul vreunei autostrăzi "a Soarelui", purtându-şi uscăciunea la o aruncătură de piatră de spuma Mediteranei. Neaşteptat, simţământul că prăpastia cheamă prăpastie mi s-a născut în liniştea unei păduri pe lângă care Rinul îşi călătorea spre mare apele plumburii, apăsate de ceţuri. Deasupra lor, Cântecul Nibelungilor plutea doar în închipuirea mea, fiindcă urmaşii lui Siegfried, grăbiţi peste măsură, nu mai aveau vreme spre a şi-l aminti, printre convorbirile de afaceri purtate din automobile nebune, printre întâlnirile cu agenţi de bursă ori directori de bănci.
Totuşi unul dintre aceşti urmaşi, prieten, ştiindu-mi aplecarea spre tăcerea pădurilor, a jertfit o după-amiază pentru a mă însoţi în revirul său de vânătoare, oferindu-mi o armă şi permisiunea "să trag în orice-mi va ieşi în cale". Am refuzat, nu însă şi oferta promenadei. Iată - mi-am zis - într-un ceas voi fi rupt de zbuciumul civilizaţiei, gata să ascult liniştea. Dar m-am grăbit: până una-alta, amicul îmi propune o călătorie prin revir, pentru a-mi alege locul pândei fotografice. Accept, deşi patrularea în zgomotul Wranglerului 4x4 îmi pare nepotrivită. Uit însă esenţialul: nu mă aflu "acasă". Din loc în loc trecem pe lângă observatoare din lemn, ordonate şi belicoase. Pesemne că într-unul dintre ele îmi va fi hărăzit să-mi petrec seara. Eu aştept însă altceva: o trecătoare neguroasă în care întunericul să mă înghită, topindu-mă în jocul de umbre al zilei adormite, lipit de vreo cioată scorburoasă. Dar locul dorit nu vine, spre disperarea mea şi mândria însoţitorului care mă anunţă că mai are zeci de construcţii.
Şi totuşi, Diana se îndură: o mlaştină încurcată în lujeri de mur rupe cuminţenia peisajului. În jurul ei urme de mistreţi, multe. O "scăldătoare". Aici e de mine: în sfârşit o bucată de pădure neprelucrată. Ghidul pare că mi-a citit gândurile: frânează şi mă invită să cobor. Cizmele mele curate frământă cu voluptate noroiul clisos, amestecându-se cu urmele colţoşilor. Nădăjduiesc ca spre seară balta să ademenească vreun vier singuratic ori scroafa cu godaci. Voi cere amicului permisiunea să rămân în acest loc. Vorbele nu-mi ajung pe buze, fiindcă el face un lucru straniu: cu mâinile amândouă sapă tina în mijlocul bălţii. Caută ceva, aşa pare... O sfoară mocirlită i s-a agăţat de degete şi, o dată cu apariţia ei, un zâmbet savant, anunţând o surpriză, s-a înstăpânit pe faţa tovarăşului meu. Sfoara creşte, trăgând din pământ... o grenadă defensivă. Mintea nu mă poate duce la altceva în faţa obiectului cât pumnul, verzui, păstrând în crestăturile longitudinale resturi noroi. "Wist du was ist das?" ("ştii tu ce-i ăsta?") Nu... Nu ştiu. N-am de unde să ştiu. Ignoranţa mea este pe măsura aşteptărilor, fiindcă explicaţia vine iute, pe un ton plin mândrie occidentală: "Das ist ein Uhr!" ("Este un ceas"), "Ein Uhr?" ("Un ceas?"), "Ja, ein Uhr." (Da, un ceas"). Mâinile dascălului meu lucrează febril, deşurubând pântecul "grenadei". Două emisfere dansează demonstrativ între degetele sale, în rotundul uneia strălucind cadranul unui ceas oprit la şase şi cinci. O bănuială jalnică mă cuprinde. Zâmbesc trist, deloc pe măsura aşteptărilor. Înţeleg: ăsta e un ceas pentru... mistreţi. Dintr-o dată simt că oraşul şi autostrada şi-au aruncat un tentacul perfid, invizibil, în inima acestei păduri, invitându-ne pe mâine la o vânătoare de mistreţi la ora şase şi cinci, în timp ce ne-am lăsat automobilul cu "avariile" aprinse pe banda întâi. Ca prin vis aud glasul vânătorului, explicându-mi avantajele acestui ceas care funcţionează doar în poziţie perfect verticală şi care, odată atins de trupul mistreţului venit la scăldat, se opreşte. Este "wunderbar" şi îţi permite ca a doua zi să împuşti porcul la oră precisă, între două întâlniri de afaceri. Glasul mai spune ceva, dar nu-l mai ascult. Gândul îmi zboară acasă, la "codrii mei", unde în pământ nu stau îngropate perfide ceasuri.
Textul, până aici, a fost scris în urmă cu vreo 18 ani. Astăzi nu l-aş mai scrie. Revirurile private de vânătoare au împânzit Carpaţii, iar magazinele de profil oferă, pe lângă arme sofisticate, şi precisele ceasuri ale morţii. Fiindcă time is money. Ceea ce, despre viaţă, nu se poate spune.
