Spre un nou război mondial încă nedefinit? (IV)

Graţie manipulării planetare, Rusia a apărut ca o putere agresoare, gata să intre cu tancurile pe teritoriul unui stat vecin mic şi slab.

"Un nou capitol de istorie internaţională se deschide, dar paginile sale sînt încă albe" ("Courrier international")

Noi credem că, după destrămarea URSS, politica SUA faţă de Rusia aminteşte de cea a marilor puteri faţă de Germania după primul război mondial. O politică la care a fost condamnată America în ipoteza de învingătoare în cel de-al treilea război mondial, zis şi războiul rece. Această politică e definită de două caracteristici:
1) Umilirea Rusiei;
2) Încercuirea Rusiei.

Umilirea Rusiei s-a dezvăluit de-a lungul anilor de după prăbuşirea comunismului, de la tragerea de urechi a Moscovei mai ceva ca un şcolar neascultător pentru afaceri ţinînd de politica internă pînă la excluderea Rusiei din toate soluţionările diplomatice europene şi mondiale. Într-o luare de poziţie preluată de New York Times, Mihail Gorbaciov punea punctul pe i, precizînd:

"Rusiei i se vorbeşte de sus şi este mereu pusă în faţa faptului împlinit. Aşa a fost cu independenţa Kosovoului, cu abrogarea tratatului antirachetă, cu plasarea scutului antirachetă în ţările vecine, cu extinderea fără sfîrşit a NATO. Ar trebui Rusia să accepte la nesfîrşit toate acestea numai pentru că sînt însoţite de vorbe frumoase?".

Într-adevăr, în ultimii ani, liderii occidentali s-au întrecut în a face declaraţii de amiciţie Moscovei. În tot acest timp, în planul faptelor, liderii occidentali au sfidat Rusia. Şi pe drept cuvînt, nu numai elita, dar şi poporul rus se întreabă ce fel de amic e Occidentul, dacă el nu ia în considerare nici măcar o virgulă din cerinţele Rusiei.

Încercuirea Rusiei a constat în extinderea alianţei militare NATO pînă la graniţele Rusiei, în instalarea de baze militare şi armament sofisticat în genul scutului antirachetă în vecinătatea Rusiei, dar mai ales în instalarea şi încurajarea în ţările vecine Rusiei a unor regimuri provocatoare, gen Iuşcenko, Sakaşvilli.

Exemplar din acest punct de vedere rămîne Mihail Sakaşvilli, acest mărunt dictator de republică bananieră din Caucaz. Orice lider normal al unei ţări mici precum Georgia încearcă o politică înţeleaptă faţă de un vecin precum Rusia. Nu e vorba, cum s-a mai pălăvrăgit pe la noi, despre o politică subordonată Moscovei. E vorba despre o politică obligatorie pentru orice stat modern: cea de bună înţelegere cu statele vecine. Întreaga politică de pînă acum a lui Mihail Sakaşvilli a fost una de neîncetată provocare a Moscovei. N-a făcut-o de capul lui, desigur, ci la comanda SUA. Repetînd un element al războiului rece, America a evitat o confruntare directă cu Moscova. A făcut-o însă prin intermediul unor lideri (precum preşedintele georgian) a căror supravieţuire politică depinde în exclusivitate de SUA.

Ce s-a urmărit, de fapt, prin provocarea din noaptea de 7 august 2008? Reacţia pe care Rusia a avut-o deja. Graţie manipulării planetare, Rusia a apărut ca o putere agresoare, gata să intre cu tancurile pe teritoriul unui stat vecin mic şi slab. S-a observat mai puţin că, deşi Mihail Sakaşvilli n-a ostenit să denunţe invazia rusă, nici un soldat georgian n-a tras un foc de armă împotriva agresorilor. Nu întîmplător. Scenariul meşterit de americani a ţintit să facă din Georgia o biată victimă. Rusia, în schimb, urma să se contureze ca un pericol pentru ţările din jur. Pe termen scurt, provocarea georgiană a dus la încheierea peste noapte a tratatului de instalare a scutului antirachetă în Polonia.

Pe termen lung, s-a urmărit o înrăutăţire a relaţiilor dintre marile puteri europene şi Rusia. Aşa cum s-a văzut la reuniunea NATO de la Bucureşti, Franţa, Germania, Italia, aparţinînd bătrînei Europe, încearcă o politică de recunoaştere a Rusiei ca mare putere europeană. Nu e vorba doar despre aprovizionarea cu gaz rusesc, aşa cum s-a insistat pînă la demenţă în timpul crizei, ci despre o revenire la tradiţiile politicii europene de la Petru cel Mare încoace, politică bazată pe teza că problemele continentului nu se pot soluţiona fără o putere europeană precum Rusia.

Argumentul invocat de puterile europene în favoarea unei apropieri de Rusia a fost noua realitate de la Moscova. Liderii europeni au insistat atît în cadrul NATO, cît şi în cel al Uniunii Europene că e posibilă o cooperare cu Moscova, deoarece Rusia nu mai e URSS.

Prin reacţia Rusiei la provocarea georgiană, SUA au urmărit spulberarea acestui argument al liderilor europeni în faţa propriilor popoare.
Va urma