Strada Autogarii, 11

Casuta din Strada Autogarii numarul 11 e asediata din toate partile de vile si blocuri de otel si sticla.

Daca n-ar fi gradina, cladirile noi s-ar pravali pur si simplu peste ea. Dar exista o gradina. Constructorii au mai ciupit un metru din ea, dar insa nimeni n-a tabarat s-o inhate cu tot cu casa. Stiti doar cum e: cum se repede unul, se reped toti. Puteau s-o faca intr-o noapte. Sa vina cu buldozerele, iar dimineata, oamenii care se grabeau la Autogara sa nu mai vada nici o casuta. Doar o fundatie si poate niste politisti prefacandu-se ca ancheteaza cazul. Domnul Viteazu, proprietarul casutei, si-o pazeste cu toporul. Domnul Viteazu e un pensionar marunt si sfrijit, care nu sperie pe nimeni cu infatisarea lui. N-ar speria nici dac-ar fi un ins inalt si burtos, cunoscut in tot cartierul pentru agresivitatea sa. Domnul Viteazu isi tine vecinii la distanta tocmai fiindca e pricajit si caraghios. Strainii care umbla sa-i cumpere gradina si casa ar sti cum sa procedeze daca ar avea de-a face cu un indaratnic oarecare. L-ar plati mai mult ca pe gospodarii scosi de pe Strada Autogarii de-a lungul timpului. Sau ar plati sa fie amenintat cu moartea. Toti fostii proprietari de pe Strada Autogarii au avut la un moment dat de ales: ori o iau din loc cu buzunarele pline de bani, ori raman fara picioare. Unul singur s-a impotrivit cu adevarat si a plecat sarac, intr-un picior. Straini si-au dat seama ca se fac de ras daca se pun cu domnul Viteazu. Toate ziarele si-ar fi batut joc de ei. Si ar fi aparut cu siguranta problemele. Nu ca n-ar fi avut cu ce mitui pe toata lumea, de la circa de politie din cartier pana la Guvern, insa ce afacere e aia in care mita-i mai mare ca investitia? A mai existat un motiv care i-a impiedicat pe cei interesati de gradina si casuta lui Ion Viteazu sa nu fie la fel de brutali, ca in cazul celorlalte casute si gradini cu pruni si porumb din marginea orasului. E vorba de nevasta pensionarului. Aceasta i-a servit toata vara masa si cafeaua lui Ion Viteazu in curte, sub privirile zecilor de curiosi, care asteptau sa le plece cursa. "Io-te-te, ma, mosu’ dracului!", behaiau lipiti de gard navetistii, extrem de incantati de ce le era dat sa vada gratis. Mos Viteazu isi aseza tacticos toporul pe genunchi si incepea sa-si soarba ciorba, fara sa se sinchiseasca de reactiile publicului. Unii il imbarbatau, altii il indemnau sa ia si o furca, numai mos Viteazu nu se impacienta. In spatele termopanelor blocurilor si ale vilelor din jur, strainii ii urmareau atenti si totodata sleiti de puteri miscarile, zicandu-si: "O sa gasim noi o solutie!". Toti ziceau: "O sa gasim noi o solutie", dar numai jumatate din ei mai credeau ca exista una. Zilnic, mos Viteazu primea pachete cu topoare de la tot felul de fundatii umanitare. Un ins mic si in toate privintele neinsemnat, cu un topor cat toate zilele pe genunchi. Asa aparea mos Viteazu pe prima pagina a ziarelor. Iar fotografia facea o impresie teribila, cum n-ar fi facut una cu directorii fabricilor din zona Autogarii pazind halele. Si nu fiindca s-ar fi plictisit lumea de atatea topoare. Dar, spre deosebire de mos Viteazu, nici unul din directori nu era scund si slab. Toti erau lati, inalti si burtosi.