Strigăt de disperare

“Tipul comunist nu se potriveşte la noi, ci este, cu ochi şi sprâncene, creaţie evreiască. Sper pentru evrei că se vor mai potoli de a face ei creşterea românilor”, scria prin 1945 Alice Voinescu, atât de puţin cunoscută la noi. Din nefericire, constat că, azi, nici tipul capitalist nu ni se potriveşte, şi el o invenţie a poporului “viciat de ambiţia de rasă lezată”. Speranţa că evreii se vor potoli n-a prins aripi, iar creşterea şi descreşterea noastră s-au derulat după cum le-a fost lor pofta. Priviţi exemplele postdecembriste, la îndemână, şi-mi veţi da dreptate, istoria din urmă a României decomunizate nu e străină de gheşefturile seminţiei alese.

Altceva mă intrigă, totuşi: nepotrivirea românului la niciunul din cele două tipuri. Şi-atunci, unde să ne găsim soluţia ? Fiindcă, mereu, am luat-o din altă parte, din ţări cu care nu aveam vreo afinitate culturală, spirituală etc. Sau ne-au silit - militar ori economic – să vieţuim în reguli străine de firea neaoşă. Observ însă, de câţiva ani, că nu mai ştim cine suntem cu adevărat şi, prin urmare, potrivirea cu noi înşine este o căutare dureroasă şi stearpă. Până când nu o vom afla şi nu vom ajunge să trăim în izbăvitoarea potrivire, deriva românească nu se va opri.

Tot Alice Voinescu zice că “Pe ruşi îi înţeleg în nevoia de a-şi construi ziduri apărătoare. Fac din noi tranşee de luptă. Am convingerea că nici nu-i mai interesăm ca material uman de convertit. Ne dispreţuiesc din cauza oamenilor cu care lucrează: arivişti, profitori şi fricoşi”. Asta se întâmpla în 1947, dar şi astăzi este la fel, cu deosebirea că zidurile apărătoare sunt ridicate de euroatlantici. România a rămas, ce cruntă fatalitate !, tot o tranşee, palisada Imperiului de Apus. Acelaşi dispreţ al ocupantului, aceiaşi “arivişti profitori şi fricoşi”, nimic nu s-a schimbat în eterna Valahie…

“Azi, când văd cine conduce neamul nostru, blestem ceasul în care n-am plecat de aici”, izbucneşte degeaba, prin 1948, scriitoarea. Strigătul ei a traversat vremurile şi se aude lugubru acum, îndeosebi acum. Ca şi ieri, suntem împresuraţi, vorba lui Mihail Sebastian, de “Trădători de ţară, imbecili furioşi, mârşavi tâmpiţi, fără creier şi fără altă simţire decât una de partid”. Din pricina cartelului instaurat de ăştia, tinerii visează să plece dincolo şi să-şi cârpească între străini destinul precar. Este descurajator să trăieşti în ţara în care ticăloşii şi mediocrii s-au solidarizat întru ruinarea încrederii în noi înşine. România îşi suportă dramatic calvarul pribegiei, blestemul destrămării sufletului naţional, dar sfâşietoru-i bocet nu mai mişcă pe nimeni. Indivizi şi populaţii interşantajabile vom deveni cu toţii, procesul dement este inevitabil.

Altundeva, tragicul personaj îşi notează (şi dorinţa i s-a împlinit !) că “aştept această Europă fără paşapoarte, cu aceeaşi monedă, colaborare cinstită între neamuri suverane la ele acasă”. Într-adevăr, circulăm nestingheriţi prin Europa Unită şi târguim cu euro felurite fleacuri, însă ne-am pierdut suveranitatea. Cât despre “colaborarea cinstită”, pardon !, statutul de colonie ne-a pecetluit definitiv condiţia subalternă. Căci un stat deposedat de suveranitate nu-i altceva decât un argat.

Vasăzică, sluţenia de astăzi vine de demult, dintr-un trecut ce seamănă izbitor cu prezentul. Trecutul şi prezentul – vămile irosirii noastre zgomotoase şi niciodată închise. Citindu-i pe alţii, realizez, o dată în plus, că România de odinioară este aidoma celei actuale: dominată de impostură şi flecăreală, surpată de lichelism şi laşitate, înveselită de secături simpatice, ruinată de ticăloşi lacomi şi trufaşi… Sentimentul patriotic contravine aquis-ului comunitar, iar naţionalismul este considerat boală venerică. În spaţiul public sunt frământate sloganurile aduse recent din Occidentul modelator, valorile şi tradiţiile româneşti pier pe rând în hăul cosmopolit. Disperarea unora – nişte nostalgici caraghioşi, nu-i aşa ? - este acoperită de larma globalizatoare, oamenii noi s-au lepădat de straiele românismului şi visează să fie americani, englezi, francezi, orice altceva… Au împrumutat obiceiurile ăstora, vorbirea şi spleen-urile lor, ca şi sevrajul existenţial, rătăcirea în beţiile colective… Şi cum să nu o înţelegi pe Alice resemnându-se amar şi explicându-se posterităţii: “În fond, sunt o inadaptată în această ţară pe care o iubesc din toată fiinţa mea”. De aceea vă spun şi eu, nu vă sfiiţi să vă iubiţi ţara cu toată puterea minţii şi a inimii, iubiţi-o cu pasiune şi raţiune, cât încă mai există România. Mâine s-ar putea să fie prea târziu…