Suflet în exil

Noapte de noapte mă întorc la Islaz şi-mi cutreier copilăria. Îmi visez bunicii, aşa cum erau la bătrâneţe. De fapt, nici nu-i reţin altcumva decât împovăraţi de ani. Tinereţea  lor mi-a scăpat, aveam prea multe de descoperit în uimirile ţâncului de odinioară. Copilul din mine căuta joaca dincolo de ei, mereu în afara bătăturii. Pe câmpia la care tânjesc bolnăvicios, deşi o port în mine dintotdeauna. Întâlnirile   astea cu ma-marea şi tata-mare, în taina nopii, se petrec pe tăcute. Arar ne încumetăm să vorbim. Tăcem cu toţii şi nu ne mirăm deloc că ne vedem. Habar n-au că  sunt morţi !  Se poartă de parcă ar fi vii ! Trebăluiesc prin casă ori prin obor, ca atunci. Ba rânesc la animale, ba deretică prin odăile mirosind a busuioc, ba răscolesc cu  palmele crăpate răzoarele, ba stau în jurul mesei  şi mănâncă. Alteori îi însoţesc la câmp, în carul ce se leagănă printre  gloduri. E cald, şi aerul, mişcat de adierile prelinse dinspre Dunăre, ridică la cer miresmele pământului. Boii calcă alene, nu se sinchisesc de sudalma aspră a bătrânului rezemat de loitră. Ajungem la vie, dejugăm animalele  şi o iau la goană pe întinsoarea nemărginită. Alerg, şi dintr-odată  plutesc peste ţarină, cu mâinile desfăcute. Chiui cât mă ţine gura, ecoul îmi răspunde ascuţit, şi valea se cutremură. Speriate,  păsările văzduhului se pitesc după norii alburii şi mă iscodesc chiorâş. O barză sanchie îşi duce aripile  la ochi, nedumirită de ciudăţenia ivită aproape de Soare. Cobor pe la asfinţit şi o cotesc înspre casă, mângâind ţărâna împrăştiată de copitele blândelor  dobitoace.

Deunăzi, în vis, mi s-au arătat câteva babe răposate. Mergeau pe linie cu împărţit. Cărau coşniţe încărcate cu colaci  şi sticle cu vin  roşu, şi cu jumări de porc,  şi cu felii de cozonac. Veneau şi la  ma-marea. “Să fie lu'  bâtu' Ion”,  ori “mumii Cutare”, le auzeam rostind vorbele de pomenire evlavioasă. Se închinau cu sfinţenie  şi schimbau între ele dania morţilor dragi. Erau îmbrăcate în straie negre ca tăciunele, din cap până-n picioare. Păreau  născute din întuneric şi de aceea le iscodeam  cu o  tulburare  greu de stăpânit.

Într-o  noapte, tata-mare îşi chema în beci feciorii, din care  unul s-a dus. Îi ademenea la butoiul cu rachiu de dudă, să guste din licoarea clipocind în cinzeacă. I-am privit îndelung, încremenit de frică. M-am căznit  să strig la nenicu Darie, să-l opresc, că e semn rău prevestitor dacă  ascultă porunca părintelui.  Darie este singurul frate al mamei care trăieşte  şi nu-l doream  stins. Strigătul mi-a înţepenit în gât, n-a fost  chip să se slobozească din  lăuntru-mi.

 Odată l-am găsit pe prispă  pe nenea Mitică, celălalt  unchi. Şedea posomorât şi  nu zicea nimic. Deodată mi  s-a plâns că s-a săturat de pribegie şi că se vrea înapoi, în casa din care fusese izgonit  de-a pururi. “Dar eşti mort, nu mai e cale de întoarcere, aici s-a mutat altcineva !” i-am şoptit cu sfială. Degeaba. L-am implorat să mă asculte, i-am dat de ştire ce s-a mai întâmplat în lipsa lui , dar  n-am putut să-l înduplec.

 Ieri, pe uliţă, înfloriseră  moşmonii şi zarzării. Sosise primăvara, cu toate că era încă iarnă în lumea reală. Se băteau în mine două anotimpuri, trecutul şi  prezentul. În cel vechi se încălzise,  pocneau mugurii şi bobocii, bâzâiau  bondarii  prin grădinile lui Toma Dorcea şi Pandele Cone. Pe  sârma de telegraf, sticleţi şi rândunici  cântau şi se ciuguleau  drăgăstos. Doamne, puţin a lipsit să nu rămân în primăvara aia visată ! În timpul nou este iarnă, trosnesc pietrele de ger şi mi-a îngheţat sufletul. L-a toiegit exilul în care-i condamnat să trăiască după izgonirea din Islazul mitic. D-aia, noapte de noapte, hoinarul nostalgic mă pândeşte să adorm şi apoi o tuleşte într-acolo, să-şi ostoiască dorul. Vasăzică, nu trebuie să  te afli la mii de kilometri de locul iniţiatic ca să-ţi simţi sufletul în exil. Depărtarea doar  amplifică aleanul. Cu timpul însă  devine rană, durere de care nu te mai vindeci decât prin moarte. Fiindcă abia moartea te lecuieşte definitiv de boala exilului. Şi nu numai...