Sunt bogată

Nimic în lumea asta nu se poate compara cu bucuria de a avea mamă! Scriu asta, deşi mi-am iubit tatăl cu intensitate supraomenească. Pentru mine, tata reprezenta sensul vieţii şi menirea mea aici.
Nici o secundă nu mi-am imaginat că tata ar putea să nu mai fie. L-am idolatrizat şi divinizat blasfemic, de aceea, probabil, că l-am şi pierdut, ca să reuşesc, vreodată, să învăţ să mă iubesc şi pe mine puţin. Deşi nu a mai existat nimeni şi nimic fără tata, după aproape zece ani, mi-am învăţat atât de multe lecţii cam cât într-o viaţă.

De aceea, credeţi-mă, nimic, dar absolut nimic în lumea asta, nici o bogăţie, nici un fel de avuţie nu se compară cu aceea de a avea o mamă şi de a avea parte de grija şi dragostea ei necondiţionate. Bucuraţi-vă, cei care o mai aveţi, bucuraţi-vă dacă trăieşte şi dacă vă este în preajmă, simţiţi-vă adevărata bogăţie şi ajutaţi-o să fie sănătoasă şi în putere ca să vă fie alături cât mai mulţi ani! Este aproape de nedescris de divină şi intensă această legătură de trup şi suflet cu cea care ne-a dat viaţa. Eu o simt şi o descifrez cu adevărat de abia acum în adevăratele sale semnificaţii şi, paradoxal, trecerea vremii mă apropie şi mai mult de mama.

Nenumărate...
Cred că de abia acum o înţeleg, de abia acum percep faptul că mama este singura fiinţă capabilă să empatizeze cu mine fără ezitare. Am avut nenumărate certuri, nenumărate cuvinte grele aruncate, nemaiştiute câte revolte şi controverse soldate cu zile întregi de lipse şi tăceri. Şi în tot acest timp, alte nenumărate şi nejustificate orgolii de după, de genul cine sună prima, de la cine vine împăcarea, cine cedează. Acum mi-e ruşine şi o rog să mă ierte – pentru tot! Am pierdut zile, săptămâni întregi în care puteam să fac atât de multe lucruri minunate cu ea. Ce păcat, ce timp pierdut! Şi cel mai trist, acum ştiu că, în toate acele momente, mama a suferit şi a aşteptat atât de puţin de la mine. Să curm răscolitoarele tăceri – care pentru ea însemnau durere! 

Ne pierdem în slujbe, în agende, în drumuri, în treburi multe zilnice, minţim că avem întâlniri, că ne aşteaptă zile grele, că nu avem timp să o vizităm, că ne facem vacanţele cu prietenii, că mergem la evenimente, inventăm tot felul de scuze că nu putem să stăm nici de Sărbători cu ea, găsim mereu pretexte pentru a ne petrece viaţa cu alţi oameni. De ce? O pierdem şi, de fapt, ne pierdem! Ne pierdem inutil în mulţime şi în materialitate. Uităm de ceea ce avem mai scump: sufletul şi vorbele de mamă! Eu nu vreau să uit că mama face parte din viaţa mea mai mult decât orice prieten, iubit sau soţ. Cu fiecare zi care trece, simt că cea mai mare bogăţie este bucuria din ochii mamei atunci când mă vede. La fel cum cea mai mare tristeţe i-o văd atunci când plec.

Şi aşa a fost şi la 10 ani şi la fel este şi acum, poate chiar mult mai mult acum. Nu cred că, după o anumită vârstă, mama trebuie pusă undeva în planul doi şi îi detest pe cei care îşi dau ochii peste cap când sunt sunaţi de mamă. Nu cred că există nimeni care să ştie să mă asculte şi să mă înţeleagă mai bine decât mama! Nu cred că există cineva care să mă iubească şi să mă apere mai mult decât mama! Şi nu cred că există cineva mai important decât ea, draga de mama! Nu există argumente pentru a explica asta. Cred că asta se simte şi punct. Dar cred că trebuie să meditaţi puţin, aceia dintre voi care aţi cam uitat de mama.

Dacă ar fi să parafrazez şi să mă joc puţin cu versurile lui Paler, aş încheia aşa: „Avem timp pentru toate. Să alergăm în stânga şi-n dreapta, să avem ambiţii, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem prieteni”, să ne distrăm, să mergem în cluburi şi să planificăm vacanţe tot cu prieteni, avem timp să organizăm petreceri de Sărbători şi să cheltuim banii tot cu prieteni, avem timp să ne cumpărăm maşini, haine, bijuterii şi tot felul de nimicuri, „avem timp să ne sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm, avem timp pentru toate”... – nu e timp doar să ne amintim că undeva, acolo, o mamă aşteaptă!

Aşteaptă atât de puţin – o singură clipă din timpul nostru preţios. Clipa care poate însemna viitorul, spe­ranţa ei că va mai exista şi altă clipă şi, poate, o vacanţă, un week-end, o sărbătoare, o zi petrecute împreună. Nu e timp. Când să facem şi asta – rămânem singuri! Şi nici o lacrimă şi nici o durere nu o vor mai întoarce, şi nici un prieten nu va înţelege ce vom simţi. Aveţi grijă de mame, iubiţi-le şi respectaţi-le şi bucuraţi-vă de timpul petrecut cu ele, dar n-o faceţi din datorie, ci doar din nevoia sinceră şi dintr-o chemare sufletească firească! Pentru că mamele ştiu când minţiţi. Dacă nu mai aveţi o mamă pe care s-o strângeţi în braţe, aprindeţi o lumânare şi vorbiţi cu ea, aşa cum o făceaţi când trăia sau aşa cum aţi fi făcut-o acum, la vârsta asta. Ea vă va auzi, cu siguranţă. Legătura cu mama este însăşi viaţa pe care ne-a dat-o, este prezentul nostru şi tot ceea ce suntem îi datorăm mamei. Noi suntem parte din ea şi legătura cu ea va muri o dată cu noi. Vorbiţi-i mamei, vă veţi lumina şi vă veţi găsi multe răspunsuri frumoase! Pe curând!