x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţara lui Antonio Calderon

0
Autor: Ştefan Mitroi 28 Iun 2011 - 21:00
Spania nu era chiar o tara noua pentru mine. Mai fusesem in cateva randuri. Ultima oara, in urma cu doi ani. Am stat o singura noapte la Madrid, dar ce noapte! Una de balamuc in care am avut proasta inspiratie ca de la Cafeneaua Niram Art, unde parti­cipasem la o dezbatere pe teme lite­rare, sa pornesc nu direct spre hotel, ci intr-o scurta plimbare pe strazile din jurul Operei si Palatului Regal. Era deja maine, in sensul ca se apropia dimineata zilei urmatoare, insa orasul (targul, mai precis, ca Ma­dri­dul nu e declarat oficial oras!) nu da­dea semne de oboseala. Dimpo­triva, avea o pofta turbata de viata. O viata din care nu lipsea, din pacate, promiscuitatea. Peste tot, prostitua­te care te agresau pur si simplu. Dro­ga­tii se observau si ei in peisaj. Ca sa nu mai zic de cersetori. Era ca si cum ni­merisem intre falcile unui animal ha­mesit. Incercam sa scap, dar nu stiam cum. M-ar fi inghitit in mod si­gur dihania daca nu-mi aparea ho­telul in fata, tragandu-ma iute ina­un­trul lui. A doua zi am plecat mai vesel ca din armata. Vesel, fiindca paraseam Madridul. Aproape viu. Chiar nevatamat, pot sa spun.

De data aceasta a fost altfel. Cu totul altfel. Am vazut Madridul la lumina zilei. Tot timpul, la lumina zilei. Chiar si noaptea. Asta pentru ca l-am privit prin fereastra sufletului unui om. Il cheama Antonio Cal­de­ron De Jesus. Nu stiam nimic de­s­pre el inainte sa cobor din avion. L-am cunoscut la aeroport, venise sa ne intampine. In loc sa ne duca la un ho­tel, asa cum ne asteptam, Antonio Calderon ne-a dus la el, somandu-ne, daca ma pot exprima astfel, sa de­venim oaspetii sai. Ce era sa fa­cem?! Am devenit. Mai cu seama ca "la el" insemna o casa cu vreo doua eta­je si cu o curte destul de in­ca­pa­toare, in care se lafaiau un nuc, cativa duzi, iar dimineta se auzeau si niste co­­cosi cantand. Cantand romaneste!, de­oa­rece erau, cum aveam sa aflam, pro­veniti din oua aduse de la Bo­to­sani. In afara de cocosi si de noi (adi­ca eu si criticul Dan Caragea), mai erau si alte prezente romanesti in casa lui Antonio. Toate adunate pe un DVD intitulat "Artisti plastici din Romania", realizat chiar de dumnea­lui, gazda noastra. Nu de acasa, de la Madrid, ci batand cu pasul judetele Ro­maniei. Cum nimic nu se poate face fara bani, Antonio s-a cautat in pro­priile buzunare pentru a gasi banii ne­cesari. Nici vorba sa se planga de asta! Din contra, crede ca Romania si artistii ei plastici merita mai mult de­cat a cheltuit el. Si n-a cheltuit putin!

Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata atat de rasfatat ca in casa lui Antonio Calderon din Madrid. Si fara sa fiu artist plastic, ci doar un prapadit de scriitor. Mananca asta! Ia si din asta! Gusta si de aici un pic! Mai vrei un strop de cafea? Dar un pahar de vin? Ce zici de niste…… Aproape ca-mi venea sa intru in pamant de rusine, dar in acelasi timp sa si sar in sus de bucurie. Te pomenesti ca m-au cautat anii copilariei peste tot si-au dat peste mine tocmai acolo, in Spa­nia! Ca un copil m-am simtit de rasfatat. Si cei care o faceau nu erau parintii mei. Nici macar rude nu-mi erau!

Era un fel de rasfat insusi faptul ca lo­cuiam intr-un muzeu, caci asa arata casa lui Antonio Calderon. La urma de tot, am descoperit uimit ca in apropierea camerei in care dormeam se afla un tablou de Picasso. Va dati seama pe cine pusese Antonio sa-mi pazeasca somnul! Ma gandeam si ma gandesc inca la usile pe care le-am gasit inchise acasa, in locurile natale, la oameni care ziceau ca ma asteapta si care chiar ma poftisera sa vin! An­to­nio nu ma poftise, dar ma astepta. Si-i ceruse si lui Picasso sa ma astepte! Si-l rugase si pe Don Quijote sa ma lase sa seman nitel cu el. Si Don Quijote ma lasase.

Dumnezeule, ce tara! Nu despre Spania vorbesc. Ci despre tara lui Antonio Calderon care este chiar inima sa. O tara poate mai mare decat Spania. Si mai vorbesc despre ini­mile lui Hector Martinez Sanz, Miguel Angel Galan Segovia, Diego Vadillo Lopez, Romeo Niram, Sanda Darolti si Fabianni Belemuski, tari la fel de mari si ele. Am fost primit prin mijlocirea Spaniei in toate. Nu ca ambasador al literaturii romane, ci ca simplu "capsunar" literar, statut de care zau ca m-am simtit mandru, asa cum mandru m-am simtit si de faptul ca inimile unor oameni dintr-o alta tara au fost timp de patru zile tara mea! Muchas gracias!

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de