Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poate parea ciudat, dar, desi trec rareori granitele tarii, traiesc aproape tot timpul in strainatate. Pe masura ce-am inceput sa cunosc tot mai bine tara in care m-am nascut, mi-am dat seama ce mult m-au mintit cartile din primii ani de scoala. A trebuit sa ma despart de lumea si de locurile copilariei, pentru a intelege ca Romania este mai mereu tara altora si, abia la urma de tot, a mea si a parintilor mei. D-asta am si plecat de acasa, ca sa caut tara despre care imi zisesera cartile de scoala c-ar fi si a mea. Era de fiecare data a altora atunci cand credeam ca am gasit-o. Doar ce ramanea de la acestia, mici firimituri de tara, adica, devenea si al meu. Mi-am spus la inceput ca numai atat mi se cuvine. Firimituri de tara la o firimitura de om! Unde sa incapa toata? Ziceam ca i-as fi putut face loc in inima. Dar inima mea nu era pe vremea aceea, cum nu a fost nici mai tarziu, atat de mare incat s-o cuprinda in intregime. Din tot ce insemna Romania, noi n-am apucat aproape niciodata prezentul.
Ce era sa facem? Ne-am indreptat atentia spre viitor, scapand din vedere defectul fundamental al acestuia, cel de a se transforma la un moment dat in prezent, iar prezentul era al altora. Pana la urma, parintii mei s-au orientat spre trecut, motiv pentru care a fost nevoie sa se mute pentru o vreme in cimitirul de la marginea satului. Mormintele lor sunt acea Romanie care este numai a mea. Si mai sunt cei cativa ari ai curtii in care am venit pe lume si-am crescut. Aici ma intorc din tara mea straina in tara de acasa.
Din multii salcami de altadata au mai ramas doi. Dudul de pe vremuri s-a dus. Corcodusii si-au pus aripi de cenusa si-au zburat spre Dumnezeul corcodusilor, intr-un cer nestiut inca de oameni. Pe cerul stiut rasar noaptea aceleasi stele. Nu sunt niciodata singur cand ma uit la ele. Tatal meu, Vasile, si tatal sau, Ion, si tatal acestuia, Badea, si tatal lui Badea, cum l-o fi chemat, nu stiu, se asaza alaturi de mine pe prag. Ne uitam toti cu o singura pereche de ochi la cum vine Carul Mare, de departe, si se opreste deasupra noastra. Urca mai intai tatal lui Badea, apoi Badea, dupa care Ion. Iar spre dimineata, Vasile. O sa vina si randul meu intr-o zi. Eu o sa plec, dar Romania mea va ramane. O sa contemplu, atunci, prin ochii fiilor mei, impreuna cu toti ceilalti, cerul natal, urcand apoi alaturi de ei in Carul Mare.
Ce prost am putut sa fiu! Am plecat sa-mi caut tara, cand ea se afla chiar acolo, in locul din care plecam! Sunt bune si calatoriile in strainatate la ceva, te invata cum sa imbatranesti si sa mori. Cand insa strainatatea este chiar tara ta, te apuca un fel de urlat, si urli, dar pe dinauntru, in tine, adica ti se umple inima de urlet, ocazie cu care constati ce inima incapatoare ai. Putea sa intre toata Romania, ceea ce ar fi insemnat ca ea sa nu mai fie deloc, dar deloc o tara straina pentru tine. Aproape ca n-ai la ce sa-ti folosesti inima. Si zau ca iti pare rau ca, din firimitura ce erai, ai ajuns om in toata firea.
E a lor, mereu a lor, tara ta! A Dejilor, Ceausestilor, Iliestilor, Basestilor, Bocilor, Anastaselor, Sulfinelor. Dragomirilor, Becalilor. Tu te alegi doar cu firimituri. Si, desigur, cu speranta in viitor, care viitor se grabeste, mereu si mereu, si mereu, si mereu, sa devina prezent, iar prezentul....
De ce plangi, Romanie, de ce? Sunt aici, n-am plecat. Inca te mai caut!
Citește pe Antena3.ro
