"Ţăran român, Măria Ta...”

E noaptea Invierii. Adorm greu in casa bunicilor mei din Islaz. Parca ii aud strigandu-ma din nemarginirea neagra ca taciunii in care s-au pripasit deunazi. Vocea le e neschimbata, si tonul este la fel ca atunci. Doar eu parca am mai crescut, m-am ridicat de-a binelea pe picioare... Si m-am invechit intre timp, cat ei s-au dus intr-acolo... Ma rasucesc in pat si iscodesc intunericul. Undeva canta cocosii, razletiti prin bataturile pascale. Cucuveaua tipa rau prevestitor "De atata negru mirosind a moarte'. Speriati, cainii o latra din departare, nu se incumeta s-o sfasie. "Aseara, satul s-a impuscat in tampla', scrie acelasi poet teleormanean, Vasile Dumitru Delceanu. Incremenirea de afara il confirma. Versul asta ma arde. Ies din odaie, curios sa cercetez indeaproape tragicul sinucigas. La capul raposatului s-au aprins lumanari cu duiumul si lumineaza pana la cer. Palpaie "pe pleoapa vazduhului' cu mirozna de tamaie. Nici tipenie de om... Chiar, omul, omul unde e ? Sa se fi impuscat si el in tampla ? Nuuu !, urlu in tacerea noptatica, e Invierea !

Taranii mei din sud saboteaza in continuare istoria. In definitiv, de ce n-ar face-o, ce, ea e mai breaza ? Ba bine ca nu, s-o ia dracu' de curva !, zice cu naduf un batran cu dintii lipsa. Ca mereu si-a batut joc de noi ! Il cred, cum sa nu-l cred, voi nu ? Contraziceti-l, daca sunteti in stare, eu n-am curaj ! Ete, de o saptamana si ceva ne pomenim in obor ba cu pesedistu', ba cu pedelistu'. Au vorba dulce si nu vin cu mana goala: galeti, sepci, tricouri. Indruga verzi si uscate, ne fagaduiesc cate-n luna si-n stele, minciuni, ca toti sunt de-o masura. Ii ascult si ma prefac ca ii ingadui, sa ma aleg si eu cu ceva dupa urma lor, ca saracia ne-a ingropat de vii ! Le promit ca ii votez, da-i in ma-sa de mincinosi ! La urne votez cu ai mei ! Ma insala ei, ii insel si eu ! taranul rade siret, de sub cozorocul sepcii decolorate de atata purtare ..

Altundeva in Romania rurala, reporterul intervieveaza un mosneag imputinat la trup si aplecat de sale. "Cati ani ai taica ?', se infige la microfon tanarul lefegiu de la oras. "Nu mai am niciunul, nepoate, s-au dus toti...', raspunde stins fiul clacasilor de odinioara. "Adevarat a inviat !', imi soptesc sarutand icoana taranului roman...

"Batul meu lupta pe front, de-a dreapta cu nemtii. Erau camarazi de arme, ai nostri nu se sucisera inca, tineau linia. al batran luase cu el o tuga, sa bea apa. Cand i-a dat-o germanului sa-si potoleasca setea, ala s-a codit. A intors-o pe toate fetele, a cercetat-o cu grija si, nedumerit definitiv, a intrebat: «Romane, cum ati strunjit-o ?»'. Vecinul de peste drum ispraveste de povestit o intamplare de demult cu un balcanic si un vestic. Mereu, apusenii astia si-au pus intrebari, au cautat explicatii, in timp ce noi, rasaritenii, am trait la voia hazardului, la fie ce-o fi. Iar acum ne cer imperativ sa strunjim tuga, ca cica nu e in aquisul comunitar...

Pamantul "radea roz in zarzari', se marturisea melancolic, saptamana trecuta, confratele Lucian Avramescu. Poetii au darul de a starni cu niscaiva cuvinte ditamai emotia. Auzi, sa rada roz pamantul !... Culmea, mai au si dreptate ! Pai, la Islaz, pamantul era un hohot de bucurie. Il sarutase si-l tavalise ploaia ca nu-si mai incapea in fericire. Radea intruna, in fiecare fir de iarba si ramurica de pom. Radea si la soare, cu niste dinti de catifea verde, si-n merii rotati, si-n piersicii costelivi, si-n perii nodurosi... Radea in primavara pe care curand o s-o jelim de dor.