Ţări nefericite

Există ţări pe acest pământ care sunt atât de nefericite, încât pur şi simplu par să trăiască sub semnul unui blestem cosmic. Printre acestea se numără Haiti. Nu de-geaba, după cutremurul de marţi, 12 ianuarie, presa internaţională a început să vorbească despre Haiti ca despre o ţară martir. Şi este adevărat, acest teritoriu insular acumulează atâtea paradoxuri, atâtea drame, atâtea catastrofe naturale şi umane, atâtea şanse ratate, încât oricine studiază puţin istoria sa rămâne perplex.

Să începem însă cu prima mare catastrofă care a marcat acest teritoriu paradiziac din Caraibe: "descoperirea" sa de către Cristofor Columb în 1492. Nu prea ştim cum trăiau indigenii pe această insulă înainte de venirea celebrului conchistador, dar ştim ce s-a întâmplat apoi: au murit aproape toţi din cauza sălbăticiei cuceritorilor şi a bolilor aduse de ei.

Pentru că istoria descoperirii continentului american de europeni ascunde la rândul ei acest paradox tragic: ea a însemnat exterminarea aproape integrală a populaţiei din Caraibe, moartea a aproximativ 23 de milioane de azteci (dintr-un total de 25 de milioane), precum şi a aproximativ 8 milioane de incaşi (dintr-un total de 10 milioane). Paradoxul "descoperirii" Americii are şi acest nume: distrugerea civilizaţiilor locale.

În timp ce în Europa triumfa Renaşterea, aceiaşi europeni care se extaziau în faţa eliberării fiinţei umane şi în faţa înfloririi fără precedent a artelor, aceiaşi europeni deci se comportau cu o barbarie fără precedent în Lumea Nouă. De altfel, treptat, imaginea lui Cristofor Columb s-a cam degradat, americanii, care aveau o sărbătoare numită Culumbus Day, o înlocuiesc cu alta numită Indigenous People's Day.

Să revenim însă la Haiti, teritoriu exotic, tropical şi paradiziac pe care europenii (şi mai ales francezii care l-au "cumpărat" în 1697) l-au populat cu sclavi negri aduşi în condiţii teribile din Africa. Culmea este că Revoluţia Franceză a decis în 1789 abolirea sclaviei în Haiti, dar câţiva ani mai târziu celebrul Napoleon Bonaparte s-a răzgândit şi a trimis trupe pe insulă ca să restabilească vechiul sistem. Iată-ne deci în faţa altui paradox, sloganul "liberté, égalité, fraternité" era bun numai pentru Europa pe care începea să o cucerească Napoleon, dar nu şi pentru negrii din colonii...

Paradoxurile tragice au continuat însă să-i lovească pe haitieni şi după ce s-au revoltat împotriva francezilor şi au reuşit să-şi declare independenţa în 1804. Cu o mândrie care nu a rămas neremarcată nici atunci şi nici mai târziu, haitienii au creat prima "republică neagră" de pe planetă.

Primul lor preşedinte, Jean-Jacques Dessalines, a devenit însă şi primul lor dictator, care s-a declarat împărat la 15 zile după Napoleon. Prima republică neagră de pe planetă a devenit apoi, timp de 200 de ani, o scenă a celor mai teribile, ridicole şi sângeroase dictaturi, lovituri de stat şi războaie civile. Ca şi cum i-ar fi blestemat Napoleon Bonaparte, foştii sclavi şi urmaşii lor s-au bătut copios între ei, s-au masacrat nemilos între ei şi au inventat şi una dintre cele mai sinistre şi mai lungi dictaturi de familie, cea a clanului Duvalier.

Şi pentru a încheia această poveste haitiană a deznădejdii şi a paradoxurilor, iată încă un detaliu: ultimul Duvalier, debarcat de la putere în 1986, cel care ar fi trebuit să fie judecat de fapt de poporul său, duce o viaţă de lux... în Franţa, pe Coasta de Azur.

Aşa se scrie deci istoria, din contraste şi contradicţii insuportabile. Aşteptând ajutoarele internaţionale imediat după cutremur, unii haitieni şi-au exprimat disperarea pentru încetineala sosirii acestora printr-un gest care intră şi el în analele paradoxurilor: au blocat străzile cu cadavre puse de-a curmezişul. Pentru că ţara cea mai săracă de pe continentul american dispune totuşi, dintotdeauna, de această "bogăţie": de cadavre.